UTA Arad

Oțelul Galați

Stadionul Oțelul

FC Universitatea Cluj

FC Botoșani

Stadion "Municipal" Botoșani

Petrolul Ploiești

CFR Cluj

Stadionul Dr. Constantin Rădulescu

Dinamo București

FC Rapid București

FC Farul Constanța

FC Argeș

Stadionul Orășenesc Mioveni

Universitatea Craiova

Unirea Slobozia

Stadionul 1 Mai

AFC Hermannstadt

FK Csikszereda

Stadionul Municipal Miercurea Ciuc

Metaloglobus

FCSB

Arena Națională

Ionuț Tătaru

CRONICĂ

Cu doar trei etape rămase din campionat, FCSB a intrat în duelul cu Metaloglobus cu o presiune evidentă, dar și cu un obiectiv clar, acela de a recupera distanța de șase puncte care o despărțea de locul 6. Echipa lui Charalambous rămânea într-o cursă complicată pentru play-off, însă premisele erau în continuare neclare, pentru că jocul roș-albaștrilor a arătat numeroase sincope în ultimele săptămâni, iar atmosfera din jurul echipei era una destul de complicată, mai ales după dubla cu Universitatea Craiova, care a adus eliminarea din Cupa României și o înfrângere în campionat. Pentru FCSB, partida a reprezentat ultima șansă de a mai spera cu adevărat la un loc de play-off, calculele matematice fiind deja complicate. Orice alt rezultat în afara de victorie ar fi făcut o certitudine din faptul că FCSB va evolua în play-out. De cealaltă parte, Metaloglobus a venit pe Arena Națională din postura celei mai încercate formații din campionat. Echipa lui Mihai Teja ocupă ultimul loc al clasamentului și se află la nu mai puțin de 13 puncte de zona barajului, o distanță care, în mod normal, taie orice iluzii, chiar și cu înjumătățirea punctelor. Realitatea este însă mult mai dură, formația fiind într-o situație critică, cu un moral fragil și cu o nevoie disperată de puncte. Orice etapă pare să fie ultima șansă pentru Metaloglobus, iar confruntarea cu FCSB a venit în cel mai dificil context posibil. În aceste condiții, meciul s-a anunțat încă de la început ca un duel cu o favorită clară, în care FCSB avea nevoie să confirme statutul de favorită, să controleze jocul și să arate că poate gestiona presiunea unei lupte strânse pentru locurile fruntașe, una în care campioana en-titre a reușit trei victorii consecutive în prima săptămână din luna februarie. Pe parcursul săptămânii fanii campioanei s-au transformat în specialiști în algebră și în calcule, analizând toate rezultatele posibile care ar putea să le ducă formația între primele șase echipe ale Superligii la finalul sezonului regular. În teren, partida se anunța mai mult ca o formalitate, un moment ideal și pentru debutul israelianului Ofri Arad, care a fost dorit cu insistență la echipă de MM Stoica. Primele minute au arătat o echipă gazdă foarte motivată, care a reușit chiar să deschidă scorul prin Bîrligea, acesta profitând din plin de indecizia defensivei celor de la Metaloglobus. Atacantul a reluat în poartă mingea trimisă de pe banda dreaptă de Pantea, după ce a avut timp să își oprească mingea. Bucuria elevilor lui Charalambous a fost de scurtă durată, pentru că, imediat după ce au pus mingea la centrul terenului, oaspeții au reușit să egaleze după o fază spectaculoasă. Sava a centrat foarte bine din banda stângă, Huiban a reluat spre poartă, iar Popa Jr., prins pe contre-pied, a atins mingea, dar nu a mai putut evita golul. A fost o lovitură de knockdown pentru roș-albaștri, care au arătat încă o dată toate problemele din defensivă de pe parcursul acestui sezon.

FCSB a pornit apoi în căutarea golului care să îi ofere din nou avantajul, iar debutul lui Ofri Arad putea fi unul aproape perfect, pentru că mijlocașul a reușit să înscrie în minutul 13, dar reușita sa a fost anulată pentru o poziție evidentă de ofsaid. Desprinderea a venit totuși câteva minute mai târziu, pentru că Pantea a șutat de la distanță, în minutul 26, Olaru s-a interpus pe traiectoria mingii și a reușit să o devieze suficient cât să îl păcălească pe Gavrilaș și să înscrie pentru 2–1. Reușita gazdelor a venit la două minute după ce Florin Tănase s-a accidentat din nou, în locul său intrând Thiam, care putea închide meciul la ultima fază a primei reprize, dar șutul său a fost respins de Țîrlea în corner. Imediat după reluare, oaspeții au avut o ocazie uriașă de a reveni în joc. Sava a centrat din corner, Bădescu a reluat din centrul careului absolut nestingherit, dar a lovit doar bara, într-un moment care avea să definească restul meciului. Asta pentru că, dacă Metaloglobus își făcea vreo speranță pentru un rezultat pozitiv în partea a doua a jocului, calculele acestora au fost anulate rapid după ocazia uriașă ratată. Olaru i-a pasat pe culoar lui Miculescu (51), mijlocașul l-a driblat pe Gavrilaș și a înscris în poarta goală pentru un 3–1 care a adus liniștea în tabăra roș-albaștrilor. La calmul roș-albaștrilor a contribuit din plin și Cestor, care, în minutul 54, a avut o intrare întârziată și a primit cartonașul galben de la Iuliana Demetrescu, aflată la centru pentru această partidă.

Pe finalul jocului, la finalizare a ajuns și Cisotti (79), care l-a copiat pe Miculescu și a reușit să îl dribleze la rândul său pe Gavrilaș, după ce a scăpat în situație de unu contra unu. Italianul a reușit apoi să înscrie în poarta goală. Bîrligea a mai căutat dubla până la finalul meciului, dar Metaloglobus a reușit să limiteze proporțiile scorului și cu un om în minus. Restul jocului a fost o formalitate, FCSB reușind să își păstreze fără probleme avantajul și să își asigure toate cele trei puncte, cu care poate reîncepe calculele pentru ultimele două etape ale campionatului, în care depinde din plin de rezultatele adversarilor.

FCSB s-a impus pe teren propriu cu codașa Metaloglobus și ține în viață calculele care o mai pot duce în play-off

FCSB - Metaloglobus 4-1. Reîncep calculele

Într-o etapă cu miză uriașă în subsolul clasamentului, Csíkszereda și Hermannstadt s-au întâlnit într-un duel direct care putea schimba dinamica luptei pentru salvarea de la retrogradare. Gazdele au intrat pe teren cu un moral vizibil mai bun, fiind pe locul 13 datorită celor 25 de puncte strânse și, mai ales, datorită celor două victorii obținute în ultimele trei etape, rezultate care au reaprins speranța și au adus liniște într-un moment în care presiunea devenise greu de gestionat. Relația ciucanilor cu aerul dur al Superligii nu a fost deloc una ușoară, echipă părând că este într-o permanență căutare pentru a găsi o constanță și pentru a acumula cât mai multe puncte. Robert Ilyes a primit mână liberă și a încercat să își impună mentalitatea de luptător și pe banca de rezerve, la fel cum impresiona și pe vremea când juca în linia mediană a Rapidului. De cealaltă parte, Hermannstadt a venit la Miercurea Ciuc într-o situație limită, cu doar 17 puncte și un loc 15 care a transformat fiecare etapă într-o cursă contra cronometru. Trupa lui Dorinel Munteanu părea prinsă într-o spirală negativă greu de întrerupt, cu trei înfrângeri consecutive care au accentuat criza și au scăzut încrederea unui lot care nu mai găsește soluții. Stilul energic al lui Munteanu nu și-a mai făcut efectul, iar echipa pare să se stingă exact în momentele în care ar trebui să reacționeze. Acest context tensionat a transformat meciul într-un duel al disperării. Asta pentru că Csíkszereda, se afla în fața unei ocazii perfecte de a se distanța decisiv de zona periculoasă, poate chiar de a privi cu mai multă încredere spre etapele următoare. Pentru Hermannstadt, însă, confruntarea a avut din nou presiunea unui nou meci care se arăta ca o ultimă șansă, un meci în care orice alt rezultat decât victoria ar fi însemnat adâncirea într-o criză care riscă să devină ireversibilă. Totul, cu doar trei etape înainte ca finalul sezonului regular să refacă calculele și echipele să pornească pe ultima turnantă, în play-out.

Și tocmai această presiune a fost foarte vizibilă în primul sfert de oră, mai ales în jocul Sibiului, care s-a lăsat dominată de un adversar care nu a avut însă soluții odată ajuns în fața porții. Echipele s-au mișcat greoi și s-au adulmecat serios în primele minute, iar apoi au dat drumul la joc și au oferit momente chiar interesante, în fața unui public care aștepta mult mai mult, în acest sezon, de la întreaga echipă. Suporterii aflați în tribune au avut motive de bucurie în minutul 17, la primul șut pe poartă, când Paszka a centrat foarte bine din lovitură liberă, iar Csuros a reluat imparabil, sub transversală, pentru un 1-0 care părea că va descătușa definitiv jocul ciucanilor. Hermannstadt a reacționat rapid și a trecut în ofensivă, încercând să diminueze daunele și să revină cât mai repede într-un joc care i-ar fi putut scăpa foarte ușor printre degete dacă ar mai fi primit un gol. Gazdele au greșit pentru că s-au relaxat inexplicabil; Căpușă a avut tot timpul din lume să își pregătească o centrare din banda dreaptă, minge reluată spectaculos de Afalna, dar scoasă cu greu de Pap. Chițu (31) a urmărit însă mingea și a împins-o în poartă dintr-un singur metru, pentru o egalare căutată îndelung de sibieni. Reușita oaspeților a trezit însă la realitate formația ciucană, care s-a năpustit în atac, iar Trif a reușit un gol care, pe vremuri, ar fi ajuns pe CNN. În urma unui corner respins în față de Lazar, fundașul celor de la Csikszereda a trimis o torpilă de la aproape 30 de metri, mingea mergând ca un trasor, direct în vinclu. A fost un gol extrem de spectaculos, de kinogramă, care a dat și mai multă încredere ciucanilor și care a îngreunat și mai mult misiunea sibienilor. Băieții lui Dorinel Munteanu au încercat să revină în joc, dar, până la pauză, au reușit să se apropie de poarta adversă doar prin Florescu, care a șutat de la mare depărtare, în minutul 45, dar mingea a trecut mult pe lângă poartă.

https://www.youtube.com/watch?v=5A7-BhCRop4

Ciucanii au preferat să păstreze rezultatul în partea a doua a meciului și au jucat economicos, asumându-și puține riscuri în ofensivă, pentru a nu lăsa spații în defensivă. Sibienii nu au avut soluții pentru a deschide flancurile adversarilor și au încercat să atace mai mult central, dar au fost neinspirați la finalizare. Politic (56) a încercat un șut în forță de la marginea careului, dar mingea a fost deviată de Palmeș și a trecut peste poartă. Florescu a reușit apoi o pătrundere periculoasă în careu, dar pasa sa nu a găsit pe nimeni la finalizare și s-a oprit în brațele portarului advers. Gazdele puteau să închidă meciul cu șase minute înainte de final, când Nagy a primit o centrare foarte bună în apropierea careului, dar reluarea acestuia, cu capul, a trecut puțin pe lângă. A fost un moment care ar fi oferit un final liniștit de meci ciucanilor, pentru că Sibiul a mai avut zvâcniri în ofensivă, dar a rămas la fel de neinspirată și în ultimele minute ale meciului. Csikszereda reușește o victorie importantă, care o duce la 28 de puncte, la fel ca și Petrolul, dar o ține în continuare pe loc de baraj, în timp ce, la Sibiu, criza se adâncește și echipa devine o candidată tot mai serioasă la retrogradare, alături de Metaloglobus.

Csikszereda a reușit o victorie importantă în subsolul clasamentului, dar nu a reușit să scape, pentru moment, de locul de baraj

Csikszereda - Hermannstadt 2-1. Ciucanii speră

SUPERLIGA INSIDER

Olimpiu Moruțan a pasat decisiv la deschiderea scorului în meciul pe care alb-vișiniii l-au câștigat cu 2-1 în fața ”câinilor”. „Sunt fericit că în seara aceasta am ajutat echipa, am muncit împreună și rezultatul a venit la final. Sunt foarte fericit că am reușit să luăm cele trei puncte. Am câștigat un derby foarte greu”, ne-a spus mijlocașul de 26 de ani, la finalul partidei de pe Arena Națională. Echipa Superliga Insider l-a urmărit tot meciul pe Moruțan, iar la final a obținut câteva declarații în exclusivitate pentru site-ul superliga.ro.

Cel mai important transfer făcut de Rapid în ianuarie a contribuit cu o pasă decisivă la victoria din derby-ul cu Dinamo

Zoom pe Moruțan în derby

Adrian Costeiu

Unirea Slobozia a ajuns în această etapă cu aerul unei echipe care încă își caută liniștea, dar care părea totuși că începe să prindă contur sub comanda lui Claudiu Niculescu. Instalarea lui pe bancă a adus două meciuri ce au schimbat, măcar parțial, tonul general al sezonului. O victorie muncită și importantă cu Farul Constanța și o înfrângere la diferență minimă, 1-0, pe terenul lui Dinamo. Rezultatele arătau așadar că Slobozia nu mai era o echipă resemnată, însă poziția din clasament rămânea una fragilă, în zona barajului de retrogradare, iar marja de eroare aproape că nu există. Tocmai de aceea, Unirea era obligată să câștige, pentru a aduna cât mai multe puncte în clasament înainte de punctul final al sezonului regular, la finalul căruia se va trage o linie care va aduce multe concluzii. Dar calculele dinaintea meciului nu au arătat deloc bine la final pentru Unirea. Pentru Universitatea Craiova, drumul spre această deplasare avea cu totul altă încărcătură. Formația antrenată de Coelho privea restul campionatului de pe prima poziție, însă un singur punct o desparțea de Dinamo înainte de primul fluier al etapei, iar presiunea unui final de sezon strâns se simte în fiecare etapă. După ce Dinamo a capitulat în derby-ul cu Rapid, oltenii aveau în sfârșit șansa de a se distanța în topul clasamentului, dar Craiova avea nevoie, încă o dată, de concentrare maximă pentru a-și păstra ritmul, iar orice deplasare, indiferent de adversar, este un examen repetitiv pe care formația olteană nu are voie să îl rateze, în special atunci când întâlnește o echipă aflată în disperată nevoie de puncte.

Deși a tot încercat să scape în lider solitar în ultimele săptămâni, Craiova a plătit tribut din cauza unor evoluții mai puțin convingătoare, reușind doar două victorii în luna februarie, dar pierzând pe terenul Farului și reușind doar un egal pe terenul celor de la Dinamo, într-un meci care și la acea vreme putea oferi un nou lider campionatului. Meciul de la Slobozia se anunța ca o mare sărbătoare, acesta fiind primul meci din istoria orașului jucat în nocturnă. Dar sărbătoarea a fost mai mult în tribune în debutul meciului, pentru că elevii lui Claudiu Niculescu au părut prea impresionați de performanțele Craiovei din acest sezon și nu s-au regăsit deloc după primul fluier al partidei. Norocul gazdelor a fost că nici Craiova nu a intrat prea motivată în meci, chiar dacă a controlat jocul și a pus stăpânire pe centrul terenului, ocaziile mari lipsind în prima jumătate de oră. Minutul 9 a adus, însă, primul moment mai important, pentru că Mora a centrat din partea dreaptă, Bancu a reluat periculos, defensiva gazdelor a respins cu greu, după mai multe încercări, finalizarea aparținându-i chiar lui Al Hamlawi, eroul meciului cu FCSB. Bancu a cerut apoi penalty după trecerea primul sfert de oră, dar centralul a lăsat jocul să continue, iar colegii din camera VAR nu au intervenit.

Tabela a fost deblocată în minutul 29, de un jucător care nu este obișnuit să își vadă numele pe tabela de marcaj. În urma unui corner prelungit, respins defectuos de defensiva gazdelor, mingea a ajuns la Vladimir Screciu, care nu a stat prea mult pe gânduri și a șutat hotărât din afara careului. Mingea a fost și puțin deviată, suficient cât să ia o traiectorie înșelătoare și să intre și cu puțin noroc în poarta apărată de Rusu. A fost primul gol reușit în acest sezon de fundașul oltenilor, care și-a trecut în premieră numele pe tabela marcatorilor. Golul nu a schimbat foarte mult regia jocului, pentru că Unirea nu a părut să aibă forța să revină, iar Universitatea Craiova și-a păstrat calmul și a controlat jocul suficient cât să intre cu avantajul minim și la cabine. Lucrurile nu au arătat deloc bine pentru Unirea nici în partea a doua a meciului, pentru că Stefanovic (59) a închis rapid posibilele speranțe ale gazdelor, după un moment în urma căruia meciul a fost întrerupt pentru patru minute după intervenția din camera VAR. Fundașul a reușit să înscrie tot în premieră în acest sezon, în minutul 59, în urma unui corner prelungit, la care fundașul a urmărit faza și a reușit să trimită în poartă, din doar câțiva metri. Ultimul cuvânt le-a aparținut tot oltenilor, pentru că David Matei l-a găsit cu o pasă foarte bună pe Nsimba (64), iar atacantul a înscris pentru un scor de neprezentare, care cu siguranță va băga în ședință echipa antrenată de Claudiu Niculescu. Cu doar două etape înainte de finalul sezonului regular Craiova face un pas important, distanțându-se la patru lungimi pe Dinamo, principala urmăritoare.

Universitatea Craiova s-a distanțat la patru puncte de locul 2, ocupat de Dinamo, după victoria fără probleme de la Slobozia

Unirea Slobozia - Universitatea Craiova 0-3. Fugă solitară

FC Argeș a intrat în această etapă cu presiunea unei mize clare și apăsătoare. Menținerea locului 6, ultimul care duce în play-off. Echipa lui Bogdan Andone pornea runda cu un singur punct avans față de FC Botoșani, iar orice pas greșit putea răsturna o muncă de luni întregi. Atmosfera din jurul echipei reflecta exact această tensiune și suporterii știau că, cu trei etape de final, meciul cu Farul trebuia să aibă un singur deznodământ pentru ca echipa lor să joace în ultima parte a anului alături de cele mai bune echipe din Superliga. De cealaltă parte, Farul venea la Pitești cu o realitate mult mai complicată. Formația lui Ianis Zicu se afla pe locul 11, la șase puncte în spatele Argeșului, iar șansele la play-off mai existau doar în teorie. Tocmai de aceea, constănțenii nu aveau nimic de pierdut. Și tocmai acest detaliu aducea multă neliniște în tabăra piteștenilor, pentru că în astfel de momente echipele eliberate de presiunea calculelor devin periculoase, iar Zicu a știut să-și motiveze jucătorii pentru un meci în care puteau să demonstreze, chiar dacă în al 12-lea ceas, că valoarea lor nu se regăsește în poziția din clasament.

Și câte regrete trebuia să fi avut Ianis Zicu pentru înfrângerea de acum două etape cu Unirea Slobozia. După un sezon complicat, în care formația patronată de Gheorghe Hagi a avut multe sincope, totul putea fi salvat pe ultima sută de metri, când echipa putea să intre în hora luptei crâncene pentru o calificare în play-off. Dar ratarea celor trei puncte în urmă cu doar două săptămâni a dat complet peste cap planurile echipei, marinarii fiind nevoiți să spere la o minune pentru a mai prinde primele șase locuri ale clasamentului. Pentru FC Argeș direcția a fost una clară. Ca din pușcă a început meciul formația antrenată de Bogdan Andone, gazdele sufocându-și adversarii încă din primele minute, când au pus o presiune uriașă pe poarta Farului. Mai multe incursiuni pe ambele benzi au blocat complet defensiva Farului, argeșenii zburdând în flancuri, dar suferind enorm la finalizare, în fața porții lui Munteanu. Cumva, Farul a supraviețuit asaltului și a reușit să echilibreze jocul, dar a avut nevoie de cel puțin 20 de minute pentru a înclina balanța, după un debut de meci în care părea că este doar o problemă de timp până FC Argeș va deschide scorul.

De cealaltă parte, Ianis Zicu l-a trimis în bandă pe Denis Alibec. Fost atacant al echipei naționale a aruncat câteva mingi în careu, dar constănțenii nu au fost prea inspirați în ofensivă. Radaslavescu (26) a încercat un șut de la depărtare, dar mult prea slab pentru a-i pune probleme lui Căbuz. Spiritele au fost încinse pe tot parcursul meciului, iar presiunea a fost prea mare pentru tehnicianul gazdelor, care înainte de pauză a fost eliminat după o discuție aprinsă cu centralul Istvan Kovacs. Deși acesta i-a arătat inițial doar cartonașul galben, în cele din urmă l-a trimis la cabine, într-un alt moment care a arătat importanța meciului pentru alb-violeți. FC Argeș a început a doua parte a meciului la fel cum a început și prima repriză, iar după o ocazie uriașă chiar în minutele de debut, golul mult așteptat a venit în minutul 51, când Tudose a recentrat în careu o minge centrată din corner, iar Matos a reluat simplu, cu capul, de la marginea careului mic, pentru un 1-0 care a descătușat formația antrenată de Bogdan Andone. Spiritele s-au încins din nou, de această dată în tribune, pentru că Istvan Kovacs a fost nevoit să verifice imaginile VAR pentru a se asigura că un jucător al gazdelor, aflat în poziție de ofsaid, nu a influențat jocul.

Elevii lui Bogdan Andone au reușit apoi să își păstreze calmul și să joace la rezultat, iar Ianis Zicu a căutat egalarea introducându-l în teren pe Grigoryan. Armeanul a pasat ideal, la doar câteva minute după ce a intrat în teren, pentru Alibec, dar atacantul Farului a ratat incredibil, din doar 3 metri, cu toată poarta în față. A fost momentul cheie al meciului, care direcționat definitiv toate cele trei puncte spre Pitești. Oaspeții nu au mai avut forța să revină, iar piteștenii au făcut tot posibilul pentru a-și apăra avantajul fragil, în teren intrând în final și veteranul Takayuki Seto, mijlocașul japonez ajuns la 40 de ani, care a jucat doar o repriză în 2026. Argeșul reușeste o victorie uriașă în economia campionatului și mai are două meciuri de câștigat dacă își dorește să acceadă în play-off fără a sta să urmărească rezultatele adversarilor.

FC Argeș a reușit o victorie extrem de importantă, după ce a învins cu 1-0 pe Farul, într-un meci plin de tensiuni

FC Argeș - Farul 1-0. Victorie pentru play-off

Superliga feminină

Roșie din Roșiori joacă pe postul de mijlocaș central la Vasas Femina, în <a href="https://www.facebook.com/superligafemininaromania">Superliga Feminină</a>. Aici a ajuns după o călătorie prin lume, pentru că așa îi place să trăiască Genovevei. Experimentând, cunoscând oameni și devenind liant între emoțiile lor.&nbsp;Are doar 13 ani şi mănâncă fotbal pe pâine, scria într-un articol din martie 2015. Au trecut 11 ani și Geno nu și-a schimbat deloc meniul.&nbsp;Din Teleorman, Geno a pornit cu mingea la picior spre noi locuri de descoperit. A luat cu ea în bagaj pasiunea, ambiția și o sinceritate cu care vei fac cunoștință în curând. Pentru ce joacă Roșie din Roșiori? Răspunsul este o lecție de viață, nu numai de fotbal.&nbsp;

Cum ți se zice? Geno? Geno. Nu mă strigă nimeni pe nume. Cei din sport, persoanele din fotbal, toți mă strigă Geno. La școală eram strigată, sau la facultate, ulterior la studii, Genoveva. Iar acasă mi se spune total altfel. Dar de ce au vrut să te numească părinții tăi Genoveva? La noi este o tradiție. Cel puțin la noi în sud. Pur și simplu se preia numele de la nașă. Iar pe nașă, chemând-o Genoveva, automat și pe mine tot Genoveva. Îți place numele tău? Da, foarte mult. Și întorcându-ne acolo la tine, acasă, în Teleorman. Cum era Geno când era mică și cum s-a întâlnit ea cu fotbalul? Geno când era mică era foarte băiețoasă. Era mereu murdară. Era mereu cu mingea în fața blocului. Și cam de acolo a și pornit pasiunea. De acolo a plecat. După blocurile gri. Acolo a început totul. În cartier, cum s-ar spune. Și știu că ați căutat o echipă acolo și până la urmă ai ajuns la Craiova, nu? Deci ai început să joci în Roșiori. Terminasem clasa a IV-a. Urma să încep gimnaziul. Iar mami a venit ulterior cu ideea ce ar fi să mergem să faci asta de performanță. Și ea s-a interesat, a căutat, a luat atitudine. A găsit la Craiova ce căuta e de fapt. Să fie echipă în primul rând, să fie în școală cu program sportiv, dar să am și un cămin, loc unde să stau. Găsise doar la Craiova și la Cluj. Dacă nu găsea la Craiova, era la Cluj. Și la inițiativa ei am plecat pe drumul ăsta. Bine, clar, și eu mi-am dorit și tata, am fost susținută de toată familia, dar ea a fost oaia neagră, să zic așa.

<h2 style="text-align:center;">Pentru mine era normal să plec în alte orașe, să plec în alte țări, să fiu departe de casă. Îmi era dor, dar nu am simțit să renunț.&nbsp;</h2>

De obicei se întâmplă ca tații să-și dorească asta și mamele să spună „ nu, mai bine să rămână acasă”. La mine cred că a fost opusul. Ea fiind mai sportivă în copilărie, în adolescență și cumva cred că am moștenit-o mai degrabă pe ea decât pe tata. Deci să zicem că ea a fost prima persoană care a crezut în visul ăsta al tău? Da, putem să spun și așa. Ea a văzut asta înainte ca eu să văd. Mama ta ce sport a practicat? Mai multe. Handbal, atletism. Aste două i-au plăcut cel mai mult. Dar nu știu cum de la handbal am ajuns la fotbal. Dar s-a ajuns. Ești mulțumită, fericită cu ce ți-a adus fotbalul până acum? Da, sunt foarte liniștită și foarte împlinită. Și pentru că am început de la o vârstă fragedă, totul a fost din prima la nivel profesionist. În adolescență n-am știut decât antrenament, mâncare, școală, teme, somn, repeat. Și am avut exact viața de sportiv pe care ar trebui să o aibă oricine în special atunci când începe de la o vârstă fragedă. Din fericire am reușit să ajung la toate categoriile de vârstă la națională. Începând cu Under 15, 17, 19, ulterior și la senioare. Ăsta pot să zic că pentru mine a fost cel mai important obiectiv de bifat. Iar un alt obiectiv pe care îmi doream să-l obțin era să joc în străinătate, ceea ce am și bifat. Iar acum sunt, nu pot să spun că decât foarte liniștită. Mă bucur pur și simplu de sport în sine, de ce are el de oferit, de asta mă și aflu aici și cam atât. Ajungem și în străinătate, dar vreau să te întreb: la Real Craiova, am înțeles că tu aveai 12 ani atunci și erai prea mică pentru grupele de profesioniști. Dar până la urmă s-a întâmplat că ai jucat, nu? Nu aveam drept de joc atunci. Noroc că atunci când am început eu sportul de performanță, începuse cumva și fotbalul un pic să ia amploare. Și erau ligile de junioare, să zic așa, unde puteam acolo să mă remarc și să joc, să mă dezvolt. Neavând drept de joc la senioare, am fost nevoită să mă și transfer, să fiu împrumutată șase luni atât de la Alexandria, cât și la Târgoviște. Iar ulterior am revenit la Craiova. În toate aceste plecări, tu fiind atât de micuță, nu ți-a fost dor de casă? Nu cred că eram conștientă de situație, efectiv, pentru că pentru mine era ceva normal. Pentru mine era normal să plec în alte orașe, să plec în alte țări, să fiu departe de casă. Bineînțeles că mă trezeam la șase dimineața cu telefonul în mână sunând-o pe mami că mi-e dor, dar vreau să spun că niciodată nu am simțit că vreau să renunț. Întotdeauna am simțit că asta e viața mea, asta e normalul meu.

Și spune-ne puțin despre experiența de afară. Cum s-a întâmplat? Păi, din nou, la insistențele părinților, am hotărât să merg în Spania, să merg pentru niște probe atât la Atletico Madrid, cât și la CFF Madrid. Am fost acceptată din fericire la ambele cluburi, dar am fost nevoită să merg la CFF Madrid. Era chiar în Madrid, mult mai aproape de locul unde stăteam eu, unde locuiam. Am fost nevoită să mă mut cu minim un părinte, ceea ce a însemnat că m-am mutat cu mama. Fratele, între timp, era în România la liceu, tata era plecat în Danemarca, lucra, deci eram așa răsfirați, da, răspândiți. A fost greu nu din punct de vedere al fotbalului, ci din punct de vedere al școlii, nu renunțeasem nici la școala din România și eram obligată să merg și la școală în Spania. A fost foarte obositor, pentru că în fiecare lună practic eram nevoită să fac naveta, să mă întorc în țară, să mă duc înapoi în Spania și cei de acolo știau că merg la națională. Când aveam cantonamentele cu naționala, plecam mult mai devreme ca să pot să ajung și la școală și atunci mi-am dat seama că nu pot în momentul respectiv să fac asta până nu-mi termin studiile. Era foarte obositor și nici nu puteam să dau randament, așa că am preferat să mă întorc înapoi în țară până închei școala și celelalte studii. Ce simți că ai învățat din fotbalul spaniol? E total alt nivel față de ce-i aici la noi în țară. Stilul de joc, mă regăseam în stilul lor de joc. Erau pur și simplu mereu pase scurte, joc rapid, dribbling-uri, era o bucurie să te uiți. Fie că vorbeam de o grupă de under 13 sau fie că vorbeam de o echipă de senioare, era pur și simplu o bucurie, pentru că de la început le este implementat acest stil de joc, cum s-ar spune, tiki taka. Și eu mă regăseam foarte mult în stilul ăsta de joc. Atunci mi-am dat seama că nu trebuie să ai cea mai bună viteză, nu trebuie să fii masiv, trebuie pur și simplu să-ți folosiști un pic mintea și picioarele să te urmeze și m-am regăsit în stilul ăla. Și încerc și eu de atunci, chiar de atunci am încercat mereu să-l pun în practică. Ce-ți place cel mai mult la stilul tău de joc? La stilul meu de joc îmi place distracția, să zic așa, încerc să mă distrez pe teren, să fac mereu, nu știu, să scot o floricică de undeva, cumva. Și în același timp, simplitatea. Nu mai încerc să complic lucrurile. Da, fotbalul e simplu, dar este greu să-l joci simplu. Și am observat că asta m-ar defini acum, simplitatea și bineînțeles distracția, că trebuie să fie mână-n mână. La întoarcere în țară, unde te-ai dus, în ce tricou ai jucat? La întoarcerea în țară am hotărât, bineînțeles, împreună cu familia, să mă îndrept către Alexandria, mai aproape de casă. Îmi ajunseseră undeva la patru ani departe. Și am revenit acasă, aș spune, pentru trei ani. Ulterior am decis iarăși că nu pot să stau atât de mult acasă, trebuie să plec. Așa că am plecat la Timișoara doi ani. Fiind obișnuită să stau plecată, am zis să merg mai departe, către Bistrița. Am văzut că merge totul bine, am zis să merg mai departe, încă șase luni, către Ungaria. Și după am zis, ok, gata, trebuie să revin acasă. În Ungaria cum a fost? Așa cum așteptam, aș spune. Nivelul mult mai ridicat, chiar dacă vorbim de Ungaria și ne sunt vecini. Nivelul era mult mai ridicat. Și ambiția de sportiv, dorința de a demonstra, astea și-au spus cuvântul. Și imediat m-am integrat. Și a fost plăcută experiența, fiind și, să spunem așa, prima la nivel de senioară.

https://www.instagram.com/rosie.genoveva/p/DQ37vzUDX3C/

Te-am văzut și cu colegele tale. Ești un fel de liant cu altele echipei. Da, am magnetul ăsta, să spun așa, fără să fac nimic. Și asta se vede. E... pur și simplu, sunt naturală.Poți să spui că ești o călătoare în fotbal la câte excursii ai... Cu siguranță. Și cred că și după fotbal viața mea va fi tot la fel, pentru că nu-mi place monotonia. Și nu sunt obișnuită să stau într-un loc.Ce ai învățat cel mai mult din aceste călătorii? Că mereu, oriunde și oricât de departe ai pleca, cel mai frumos e acasă. Deci tot acasă ne întoarcem. Oricât de departe ne-am duce. Și din fiecare experiență, să spun așa, am preluat câte ceva puțin din fiecare. Și ceea ce am preluat m-a construit astăzi ca om. Și sper să fie în continuare la fel.Care e cel mai frumos moment din cariera ta până acum? Momentul în care ne-am calificat la turneu de elită în Olanda cu Naționala Under 19. Ăsta a fost cel mai frumos moment. Și cum a fost la turneu? Clar, acolo am văzut discrepanțele dintre România și celelalte țări, cel puțin la fotbalul feminin. Și acolo mi-a dat de gândit cât de mult eu personal, pe plan individual, cât de mult trebuie să muncesc ca să evoluez.Care a fost primul lucru pe care l-ai schimbat după ce te-ai întors acolo? Programul de antrenament. Fix când ne-am întors din Olanda am intrat în pandemie și s-a închis absolut tot și zi de zi antrenamente, câte două pe zi chiar. Deci asta a fost primul lucru pe care l-am schimbat și s-a văzut.Și umbli și la nutriție, la somn? Da, un pic restantă cu somnul, că am mai multe atribuții acum. Dar alimentația, da, e esențială.Atribuții legate de fotbal sau atribuții personale? Și una, și alta. Venind aici, ăsta este al doilea sezon, cumva au crescut atribuțiile. După cum ați văzut, antrenoarea este din Spania. Reușesc să mă înțeleg, tot eu și traduc. Și orice e nevoie legat de partea asta, sunt nevoită eu să mă ocup, să ajut. Iar în ceea ce privește viața personală, clar, bineînțeles, pentru că nu este doar fotbal, mai este și altceva pe lângă și necesită mai mult atenție.Și cum este Geno pe lângă? Pe lângă? La fel de zâmbăreață, poate mai zâmbăreață și plină de viață.

<h2 style="text-align:center;">Nu trebuie să ai cea mai bună viteză, nu trebuie să fii masiv, trebuie pur și simplu să-ți folosiști un pic mintea și picioarele să te urmeze.</h2>

Ai un mesaj pentru fetițele din România care ar vrea să joace fotbal, dar nu au curaj? Da, am un mesaj și le-aș spune în felul următor. În primul rând să facă acest lucru și să meargă pe această cale din pasiune. Pentru că dacă faci totul de drag și din pasiune, mai târziu lucrul ăsta o să-ți aducă doar câștiguri. Și câștigul acela când ai tricoul național pe tine cum se simte? Asta este cea mai...Pentru asta trebuie să joci. Da. Nu pentru ghete Nike, nu pentru bani, nu pentru faimă. Nu, trebuie ca orice fetiță care e la început de drum, trebuie să gândească în felul următor, să facă totul din pasiune. Și cel mai frumos moment consider eu că va fi atunci când va îmbrăca tricoul naționalei. Că ce-i mai frumos decât să-ți reprezinți țara? Nu contează categoria de vârstă. Vezi, a știut mama ta ce a știut când te-a trimis la Craiova. La fiecare control la care a mers arăta că sunt băiat. Uite că e bine că m-am născut și fată. Ai un mesaj pentru mama? De obicei e ceva mai zbuciumat așa, pentru că nu prea suntem noi foarte emoționale. Este un pic mai plină de energie ea și mereu cu zâmbetul pe buze. Trebuie să mă gândesc un pic, dar nu mă mai gândesc. O să zic doar atât. Te pupă mama! Cum zice ea mereu. La fiecare gol, la fiecare pasă, te pupă mama. Asta. Aici la Vasas cum e? Pentru sezonul acesta, în felul următor aș spune, trebuie să înțeleagă atât jucătoarele, oamenii implicați în situație, cât și cei din exterior că este ceva normal, firesc, ca un club să se ducă în jos sau alt club să se ridice. Și în momentul de față s-a întâmplat chiar cu echipa asta, cu clubul acesta, să regreseze, să spunem așa. Dar nu a fost întotdeauna așa. Să ne aducem aminte că au câștigat și Cupa României și au avut și reușite. Trebuie răbdare, înțelegere și să sperăm că va fi din ce în ce mai bine. Să sperăm că asta va fi cel mai crunt punct al echipei, al clubului. Din acest crunt punct ce pot învăța colegele tale? În primul rând să accepte, că asta e poate cel mai greu în viață, să accepți. Să accepte că asta e situația și să aibă răbdare. Că o să fie și bine.

Geno are un magnet la oameni și la energie bună. Și ești așa doar atunci când trăiești din plin viața. Cu simplitate, distracție, dor de casă, ambiție și dorință. Cu toate trăirile adunate în bagajul de plecat în lume, apoi de întors acasă. Toate trăirile asumate și acceptate. De asta Geno are zâmbetul sincer și de asta, atunci când auzi o fetiță că ar vrea să joace fotbal, dar totuși n-are curajul necesar, povestește-i despre Roșie din Roșiori. Și spune-i să aibă răbdare, că o să fie și bine.&nbsp;

A dat probe atât la Atletico Madrid, cât și la CFF Madrid. Și a fost acceptată la ambele.

Genoveva Roșie: „Ce-i mai frumos decât să-ți reprezinți țara?”

Levente Balint

Cu o primă repriză tratată cu maximă eficiență, Rapid a trecut meritat de Dinamo și rămâne aproape de liderul Craiova. A fost un joc destul de bun, marcat de momente regretabile, cu bulgări de zăpadă aruncați din tribună, unul nimerindu-l în cap pe rapidistul Aioani.

PRECIZIE LETALĂ PENTRU GIULEȘTENIGâlcă a început ofensiv jocul, mulțumindu-i în sfârșit pe cei care vor ca în primul 11 să fie cât mai mulți jucători cu calitate tehnică ridicată. Astfel, Moruțan a fost trimis la susținerea tripletei de atac Dobre-Paraschiv-Petrila. Dar, meciul a început sub controlul lui Dinamo, care a demarat partida fără un fotbalist care să aibă în ”fișa postului” atribuțiuni de număr 9. Soro a fost trimis (din nou) ca atacant. Nu că Zeljko Kopic ar avea la dispoziție un atacant veritabil și valoros...Alb-roșiii au ținut mult de minge în prima parte și, după ce Onea a trimis la colțul scurt, iar Epassy a respins (8), Dinamo a punctat. Soro a marcat (14) din careul mic, la o pasă bună a lui Musi, dar golul a&nbsp; fost anulat pentru un fault prealabil al lui Mărginean la Paraschiv, analizat la VAR.Jocul, mai liniștit decât ”furtuna” de pe social media dinaintea partidei, era condus de alb-roșii cu aproape 70% posesie. Dar, Rapidul a fost cel care a lovit de fiecare dată când i s-a ivit ocazia, arătând pragmatism și eficiență.Întâi, în minutul 30, Moruțan s-a descurcat excelent pe partea dreaptă și l-a găsit pe Borza la 12 metri, ajuns spre dreapta prin dinamica fazei. Fundașul a reluat elegant cu stângul, în dreapta lui Epassy: 1-0! Iar temperatura partidei s-a ridicat și mai mult în minutul 34, când o ”contră” dusă de Onea pe dreapta a fost continuată de o pasă în centrul careului la Dobre. Goleadorul Rapidului a șutat spre buturi, Stoioanov a deviat în șase metri, de unde Paraschiv a marcat primul său gol giuleștean, cu capul: 2-0!Degeaba au plimbat mingea jucătorii lui Kopic. Dinamoviștii nu au generat niciun moment cu adevărat periculos, cu tot cu cele patru minute adiționale. Practic, alb-roșiii au încheiat prima parte fără vreun șut cadrat!

SCHIMBĂRILE OFENSIVE ALE LUI KOPIC, FĂRĂ EFECTEra clar că Dinamo avea nevoie să riște, iar Kopic l-a aruncat pe Karamoko în locul lui Mărginean. Însă în afară de o nesfârșită posesie, ”câinii” nu au avut deloc sclipiri ofensive. Pașcanu (50) era să-i reintroducă în joc pe adversari, fiind la un pas de autogol, iar în minutul 55 Aioani a intervenit la șutul din 14 metri al lui Musi. Kopic a plusat și cu Alex Pop, dar jocul s-a desfășurat fără evenimente explozive. Multe cornere, multe faze fixe pentru Dinamo, dar nimic primejdios în careul rapidist. Iar când au avut șanse alb-roșiii,&nbsp; Musi (75) a trimis prea slab pentru a-l păcăli pe Aioani.&nbsp; Care a mai avut o intervenție remarcabilă la șutul din 17 metri al lui Karamoko (86). Prea puțin.A fost repriza creată parcă pentru actualul Rapid. Cu două goluri avans, giuleștenii au dat o lecție de organizare, apărarea compactă gândită de Gâlcă fiind un veritabil bastion.&nbsp;Pe lângă asta, giuleștenii au știut să țină departe mingea pe final, cu rezerva Talisson intrând perfect pentru a hărțui apărarea dinamovistă. Și cu, desigur, neobositul Borza arând partea stângă cu o energie infinită.Opruț (90+6) a punctat din careul mare, dar a fost prea târziu. Derby-ul era deja decis.ȘI A VENIT ȘI ANUL 11 FĂRĂ VICTORIE PENTRU DINAMOÎn oarecare măsură, Rapid a dat ”copy paste” cu duelul din toamnă. A fost 2-0 atunci, tot cu o dominare fără efect a lui Dinamo. Și tot cu o eficiență remarcabilă în ofensivă pentru elevii lui Gâlcă.Jocul de sâmbătă seara a confirmat că un derby nu are favorită. Rapid a învins într-un moment în care fanii aveau (din nou) îndoieli asupra capacității echipei, iar Dinamo venea cu un ”vibe” ridicat. Dar, iată, alb-roșiii rămân fără victorie cu marea rivală, din 2015 încoace. Asta, ca să fie supărarea completă.

Eficiență la maximum pentru giuleșteni. Dinamo, sub așteptări

Rapid - Dinamo 2-1. Bulgări alb-vișinii

INTERVIU

Portughezul de 25 de ani a înscris 7 goluri pentru piteșteni în acest sezon de Superliga, fiind, alături de Adel Bettaieb, cel mai bun marcator al formației lui Bogdan Andone. FC Argeș e pe loc de play-off și, ca nou-promovată, a obținut câteva rezultate excelente, inclusiv o dublă victorie fără gol primit în fața campioanei FCSB. Nici fanii argeșeni, și probabil nici Matos nu-și imaginau un asemenea parcurs la startul campionatului. În special lusitanul, care venea după o perioadă dificilă la Buzău, formație retrogradată la finalul stagiunii precedente. Atacantul portughez s-a transformat însă în una dintre vedetele Superligii, confirmându-și calitățile care i-au permis să rămână mai mult de un deceniu în academia celor de la Benfica. Înainte de a fi ochit de cel mai mare club al Portugaliei, Matos a fost ”descoperit” de bunica sa. „A fost primul meu scouter”, a spus în interviul pentru Superliga. Interviu din care am mai aflat și alte lucruri interesante. De exemplu, consideră că se asemănă în joc cu Lautaro Martinez. Sau că fotbalistul său preferat e un alt argentinian - Lionel Messi. Puțin surprinzător pentru un conațional al lui Cristiano Ronaldo, nu-i așa? Ricardo, dacă te-am ruga să ne spui povestea ta, ce ai spune? Sunt un tip relaxat, îmi place să mă distrez, îmi văd de treburile mele, iubesc fotbalul, am jucat fotbal de când mă știu, de când eram copil, și sunt un tip fericit. Cum a început fotbalul pentru tine? Foarte, foarte devreme, pe la șase, șapte ani, am început să joc de plăcere la școală. Bunica mea m-a văzut și i-a rugat pe părinții mei să mă ducă la un club. M-am dus acolo, am început să joc cam, nu știu, vreo șase luni, un an, apoi Benfica m-a văzut la un turneu și m-am dus la ei până pe la 19 ani, deci am stat acolo 12 ani. Deci îi datorezi cariera bunicii tale? Da, da, ea a fost primul scouter care m-a văzut. Cum a fost copilăria în Vale de Figueira? E o localitate mică, nu este un oraș mare, e ca un sat, o localitate foarte liniștită, unde toată lumea cunoaște pe toată lumea, poți să joci fotbal pe străzi, să te distrezi. Toată lumea e atât de relaxată, încât poți fi liber. Părinții tăi au fost întotdeauna de acord cu decizia ta de a juca fotbal sau poate și-au dorit o altă carieră pentru tine? Nu, ca să fiu sincer, pentru că a început așa cum cred că ar trebui să fie. Adică jucam pentru că voiam, pentru că eram fericit atunci când jucam fotbal. Așa că niciodată, niciodată nu a fost ceva de genul: „Trebuie să fii asta sau altceva”. Pur și simplu îmi plăcea să joc fotbal, ca în ziua de azi. Cum erai în copilărie? Erai genul de copil care făcea probleme? Nu, nu unul problematic. Se mai întâmplau chestii mărunte, câteva lucruri la școală și altele de genul acesta. Erai un copil rebel? Nu chiar așa de mult. Dar mai făceam câte o boacănă uneori, cum ar fi să îmi mai rup câte un os. Câte oase ți-ai rupt? Patru sau cinci, dacă nu mai multe, dar e mai bine să rămânem la patru sau cinci. Și ce vârstă aveai? De la 7 până pe la 14 ani, deci au fost mulți ani în care mi-am rupt oasele. Acum ești liniștit? Da, da, acum sunt în siguranță și sper să continui tot așa. Cum a fost pentru tine la academia Benficăi? A fost un vis pentru că, de când eram mic, Benfica a fost mereu echipa mea preferată, cea mai mare echipă din țara mea și toată familia mea ține cu Benfica. Așa că mereu am admirat-o. Să poți să joci la cea mai bună echipă din țară, cu cele mai bune condiții, la cea mai bună academie, e un privilegiu și chiar și acolo mi-am făcut prieteni foarte, foarte buni încă de la o vârstă fragedă și am rămas cu ei vreo 10-12 ani. Ca ce fotbalist portughez voiai să joci? Ca fotbalist portughez, cred că, inclusiv datorită poziției și pentru că era director când eram eu acolo, Nuno Gomes. A fost un atacant portughez. Dar să fiu sincer, în fotbalul de azi, cred că sunt oarecum similar cu Lautaro Martinez. Îți place Lautaro Martinez? Da, îmi place mult. Și jucătorul tău preferat din lume, cine este? Messi, pot spune că acum Messi nu mai e la apogeu, dar pentru mine, pentru tot ce a realizat, pentru felul în care joacă, e ca și cum Dumnezeu l-a atins pe cap și l-a înzestrat, sunt unii care trebuie să muncească pentru asta. După părerea mea, el poate sta o lună fără să joace, intră pe teren și e la fel ca înainte. Este interesant să auzi un jucător portughez care spune că Messi este cel mai bun, pentru că îl avem pe Cristiano. Dar în opinia mea, e ca și cum Ronaldo, în cazul acesta Cristiano Ronaldo, este cel mai bun atlet pentru mine. Messi, cel mai bun fotbalist. Două lucruri diferite. Există vreun moment din academie care simți că ți-a marcat cariera pentru totdeauna, care a rămas cu tine? Mi-am petrecut acolo aproape jumătate din viață, cu mulți antrenori, mulți jucători care mi-au devenit prieteni. Și știu că am petrecut mult mai mult timp cu ei decât, poate, cu familia mea. Așa că fac parte din viața mea și toată tinerețea mea a fost alături de ei. Așa că sunt recunoscător pentru asta.

Matos, Ricardo Manuel Pinho

Prima dată când ai plecat de acasă a fost în Italia. Cum a fost acea schimbare pentru tine? S-au schimbat multe pentru că era prima dată când îmi părăseam țara. Mi-am lăsat familia, casa, totul, deci a fost complet diferit. A trebuit să mă maturizez atât de repede. A trebuit să încep să fac lucrurile singur, spălat rufe, curățenie, mâncare, totul, de unul singur. La început, a fost destul de greu. Dar, cu timpul, a devenit absolut natural. A fost dificil să te adaptezi în Italia? Puțin dificil, pentru că eram tânăr. Aveam vreo 19 ani și locuiam singur. Dar țara și cultura nu sunt atât de diferite de Portugalia, nici măcar limba. Așa că, din punctul ăsta de vedere, a fost destul de ușor. Și chiar aveam și un jucător portughez acolo. Îl știam pentru că jucase cu mine și în echipa Benficăi. Și locuiam în aceeași clădire. Eram mereu împreună. A fost mult mai ușor. Cum arăta viața ta în Italia? Te distrai? Nu prea mult, nu prea mult. Pentru că până și orașul era unul liniștit, departe de orice oraș mare din țară. Cel mai apropiat oraș era Roma, în cazul ăsta. Dar la vreo trei-patru ore distanță. Era destul de greu să mergi acolo. Și în acel moment nu aveam mașină. Așa că era dificil să fac ceva. Dar era o viață liniștită. Mă duceam la antrenament, veneam acasă, mâncam, mă odihneam, mergeam la sală. Stăteam cu prietenii. Așa trecea timpul. După Italia, te-ai întors acasă. Cum a fost să te întorci? Sincer să fiu, a fost o ușurare. Pentru că am vrut să mă întorc în Portugalia. Nu pentru că mi-ar fi lipsit ceva anume. Ci pur și simplu pentru că, în cariera mea, Italia nu a fost așa cum speram. Așa că nu am jucat prea mult. Și am vrut să merg într-un loc unde oamenii mă cunoșteau. Așa că m-am dus în Portugalia să joc, să demonstrez din nou, pentru că au fost doi ani în care nu am jucat. Și a fost alegerea corectă la acea vreme. Care au fost diferențele între fotbalul portughez și cel italian? În cazul meu, am simțit o mică diferență. Inclusiv de la tipul de echipă. Pentru că eram obișnuit să joc mereu la Benfica, unde aveam mingea în cea mai mare parte a timpului și doar atacam. Apoi m-am dus la Ascoli, o echipă din Serie B. Și trebuie să te aperi mult. Sunt foarte agresivi. Fotbalul este atât de tactic. La antrenamente, pun mare preț pe detaliile tactice. În Portugalia, e mai mult despre minge. Vrei să ai mingea. Ești foarte tehnic. Și multă intensitate. Acolo, e mai mult despre tactică. Asta e principala diferență. Iar apoi, în 2024, ai ajuns pentru prima dată în România. Știai ceva despre România înainte? Nu prea multe, ca să fiu sincer. Și cum a fost experiența pentru tine la Buzău? La Buzău, sunt două fețe ale monedei. Am început campionatul. Și știam că nu era o echipă nouă, ci o echipă care venea din divizia a doua, fără prea multe condiții. Eram concentrat. Ziceam: „Ok, vin aici. Voi da tot ce am mai bun. Voi ajuta echipa. Și voi încerca să fac un pas înainte în carieră”. Și făceam asta. Jucam bine până în momentul în care m-am accidentat, în ianuarie. Așa că a trebuit să mă opresc atunci. Iar apoi, când am putut să joc din nou, am aflat că sunt în afara lotului. Din cauza naționalităților. Așa că a trebuit să rămân pe dinafară. Și nu am mai putut juca. Cum a fost acel moment pentru tine? A fost greu, să fiu sincer. Ca fotbalist, vrei să joci. Și, în astfel de cazuri, accidentările nu vin niciodată în momente bune. Și a trebuit să stau pe margine, să privesc echipa din afară. A fost destul de greu. Și apoi e și mai greu când știi că ești apt de joc și nu poți pentru că ești în afara lotului. În acest caz, este chiar și mai greu. Ce ai învățat despre tine în acea perioadă? Sincer să fiu, anul 2025 a fost destul de greu în viața mea. Poate cel mai greu. Și am descoperit că am mult mai multă putere decât știam. Și am descoperit singur că eu sunt prima persoană care trebuie să aibă grijă de mine. Nu pot avea încredere în nimeni altcineva să facă asta pentru mine. Și asta s-a întâmplat în cea mai mare parte a acestui an. Ce te-a uimit cel mai mult la România? Sincer, cred că faptul că mâncați mult porc. În Portugalia nu se mănâncă atât de mult. Dar aici, crede-mă, se mănâncă foarte, foarte mult. Care este mâncarea ta românească preferată? Nu mănânc atât de mult, dar micii. Îmi plac micii. Există ceva din fotbalul portughez care îți lipsește aici, în fotbalul românesc? Trebuie să spun că da, în ceea ce privește fotbalul. Acolo este un fotbal mult mai, cum să spun, mai tehnic. Și cred că, în cazul meu, ca fotbalist, prefer să joc cu mingea și să am acea posesie. Acel ceva. Iar aici, în România, este puțin mai mult pe fizic. Fizic, intensitate și toate acestea. Așa că, la început, a fost destul de greu să mă adaptez la această realitate, pentru că nu reprezintă cele mai bune caracteristici ale mele. Agresivitatea și restul. Dar încerc să compensez cu toate celelalte lucruri pe care le pot face mai bine. Cum te-ai descrie ca jucător? Sunt un jucător foarte inteligent, cu mișcări foarte bune. În fața porții, sunt foarte calm. Pot marca de nicăieri. Nu am nevoie de atât de multe ocazii pentru a înscrie. Luarea deciziilor este, de asemenea, foarte bună. Trebuie doar să mai îmbunătățesc câteva lucruri, dar cu timpul. Cum reușești să rămâi calm în timpul unui meci? Sincer să fiu, pentru că face parte din viața mea. Eu am ales asta. Cred că, sincer, este un privilegiu să practic acest sport și să iubesc acest sport. Nu sunt doctor să am o viață în mâinile mele, o inimă pe care trebuie să o salvez. Nu este așa. Joc pentru că îmi place, sunt plătit să fac asta. Nu este atât de stresant. Mă antrenez în fiecare zi ca să dau tot ce am mai bun. Așa că, în mintea mea, știu că în fiecare zi voi face tot posibilul. Poate va fi mai bine, poate nu, dar dau tot ce am mai bun. Din acest motiv, sunt relaxat, pentru că nu aș fi putut face mai mult. În vară, ai semnat cu Argeș. Cum ai luat această decizie? Sincer să fiu, a fost o decizie pe care am simțit-o ca fiind cea corectă la acel moment. Pentru că, după acele cinci sau șase luni în care nu am jucat, aveam nevoie de o echipă despre care să simt că într-adevăr crede în mine, chiar dacă în ultimele luni nu am putut juca. Iar la ei chiar am simțit că antrenorul, președintele, toată lumea spera să merg acolo și să fac o treabă bună. Și, din prima clipă în care am ajuns la club, m-am simțit foarte bine cu toată lumea, de la magaziner, director, manager, jucători, toți m-au făcut să mă simt 00:15:44,440 --&gt; 00:15:44,720 ca acasă încă de la început. Și cred că acesta este într-adevăr o parte din secretul pentru sezonul nostru de până acum. În acea perioadă de șase luni, ți-a trecut vreodată prin minte să pleci din România? Sincer, nu neapărat să plec din România, dar când nu joci, începi să te gândești că șase luni reprezintă destul de mult timp. Adică, jucasem bine până atunci, dar sunt totuși șase luni și, în capul tău, e dificil să procesezi toate astea, mai ales că ai mult timp liber. Făceam tratament, mergeam la sală, încercam să fiu în cea mai bună formă. Dar, în același timp, nu aveai profesia ta, adică job-ul tău, care să-ți ocupe mintea. Erai singur cu gândurile tale. Erai de unul singur și, desigur, ai momente acasă când doar stai, te uiți la televizor, dar de fapt nu te uiți. Te uiți prin televizor. A fost destul de greu. De aceea am spus că a trebuit să fiu foarte puternic mental ca să pot, după toată această perioadă grea, chiar și în viața privată, să vin aici și, încă din prima zi, să joc cât de bine am putut. Și cred că rezultatele vin odată cu asta. Ești cel mai bun marcator al echipei în primul tău sezon. Te așteptai să te adaptezi atât de repede, având în vedere perioada de la Buzău când nu jucai? Sincer să fiu, am multă încredere în mine. Am mare încredere in mine. Știam că golul este ceva ce am în interiorul meu. De aceea sunt relaxat, pentru că știu că, cu cât sunt mai calm în fața porții, chiar dacă uneori poate fi greu pentru antrenori sau echipă să mă privească, pentru că pot crede că uneori nu sunt serios. Dar acesta este stilul meu. Pentru a da tot ce am mai bun, trebuie să fiu într-o anumită stare. Pur și simplu, las lucrurile să meargă de la sine. Și uneori, sigur, pot să exagerez puțin și să mai fac glume. Dar cred că face parte din meserie, pentru că suntem aici să dăm tot ce avem mai bun. În același timp, este viața noastră. Iar dacă nu te distrezi, chiar și la serviciu... desigur, există momente și momente. Dar cred că așa trebuie să fie. Care este golul tău preferat de până acum pentru Argeș? Golul marcat împotriva celor de la Csikszereda. Am alergat cu mingea vreo 70 de metri, am făcut o recuperare și am marcat... Iar acel gol arată cât de calm sunt în fața porții deoarece, dacă alergi 70 de metri și ajungi aproape de poartă și ai răbdarea să aștepți ca portarul să „deschidă ușa”, picioarele mă refeream, și să pui mingea atât de calm acolo, trebuie să ai acel instinct. Nu e ceva ce se antrenează întotdeauna. Ori te naști cu asta, ori nu.

https://www.youtube.com/watch?v=RewmD0YOELA

FC Argeș a arătat extrem de bine în acest sezon. Care este secretul? Faptul că echipa este ca o familie. Chiar și în vestiar, în hoteluri, poți simți că toată lumea ține la ceilalți. Și știm că toți cei din club, de la președinte la jucători, la antrenori, toată lumea își dă silința să ajute echipa, să se ajute reciproc. Deci nu este ca și cum ar fi acea presiune, noi chiar dăm tot ce avem mai bun. Iar felul în care suntem atât de apropiați, cred că se vede și pe teren, pentru că atunci când trebuie să ne apărăm, ne apărăm toți, când trebuie să atacăm, atacăm. Și chiar dacă un tip ratează sau dacă altul face vreo prostie, ceilalți încearcă să-l încurajeze, pentru că suntem ca o familie, ca o echipă. Nu vrei să-l faci să se simtă și mai rău. Nimeni nu vrea să rateze. Toată lumea vrea să înscrie. Toată lumea vrea să apere. Dar greșelile se întâmplă. Și trebuie să fim acolo unii pentru alții, să ne motivăm. Pentru că este un sezon lung. Nimic nu este gata încă. Trebuie doar să continuăm să dăm tot ce avem mai bun. Ce ți-au spus colegii tăi despre Nicolae Dobrin? Nu atât de mult colegii, cât cei din club și chiar fanii mi-au spus că a fost cel mai bun posibil, cel mai bun fotbalist din istoria României. Eu credeam că este Hagi când am ajuns aici, pentru că mi-au spus că a jucat la Real și restul. Aveam asta în minte și nu știu dacă este el sau nu, pentru că nu i-am văzut niciodată jucând pe niciunul dintre ei. Dar îi cred, pentru că poți simți asta în oraș, la oameni, în club, că au un respect enorm pentru Dobrin. Și cu siguranță a făcut lucruri uimitoare pentru club și pentru țară. Îmi poți spune care este simbolul Benficăi? Este un vultur. În regulă, și care este simbolul Argeșului? Tot un vultur. Ce crezi despre această asemănare? Da, este o coincidență. Nu știu cum s-a întâmplat, dar este o coincidență foarte frumoasă. Din ziua în care am aflat că Argeșul era o posibilitate reală, am observat imediat și m-am gândit că poate este destinul. Nu neapărat că aș crede în asta, dar poate a fost alegerea corectă. Ce părere ai despre suporteri? Suporterii pentru mine sunt uimitori. Chiar dacă te gândești că jucăm la 30 de minute de oraș, la aproape toate meciurile avem vreo 6.000, 7.000 de oameni în tribune care ne susțin. Chiar și în oraș, când mergi la cumpărături, la supermarket, oriunde, te plimbi și știi că oamenii te observă. Vin la tine, vorbesc, cer poze, autografe. Și simți că iubesc cu adevărat clubul. Orașul este foarte apropiat de jucători și de echipă. Și cred că asta ne ajută foarte mult. Pentru că și atunci când jucăm în deplasare, nu contează dacă e la o oră, două sau cinci ore distanță, mereu este cineva acolo să ne susțină. Și, desigur, clubul aparține oamenilor și fanilor, pentru că jucătorii vin și pleacă, antrenorii, la fel, dar fanii sunt cei adevărați. Așa că încercăm mereu să dăm tot ce avem mai bun pentru a le oferi bucurie, fericire în viața lor. Ce coleg ți-a dat cel mai bun sfat? Nu pot spune că a fost un singur coleg, e mai degrabă ceva ce toată lumea știe. Atunci când intri pe teren, trebuie să dai 100% din tine. Nu contează. Chiar dacă poate nu poți da 100% din potențialul tău. Pentru că poți fi mai obosit sau ai o problemă și nu poți. Dar să dai mereu tot ce ai în acel moment. Astfel încât, când ieși de pe teren, să simți că e gata, am dat tot ce am putut. Și cred asta pentru că nu știi niciodată ce se întâmplă în viață. Nu știi dacă pleci de acolo și se întâmplă ceva. Așa că e mai bine să fii împăcat în mintea ta că ai făcut absolut tot ce ai putut și că te-ai distrat. Ce faci când nu ești la antrenamente sau în cantonamente? Sincer să fiu, sunt un tip destul de liniștit. Stau mult acasă, mă odihnesc. Vorbesc mult cu prietenii mei. Mă joc cu ei. Îmi place să merg și la sală. Serios, am început anul acesta cu mai multă consecvență pentru că știu că este ceva ce te poate ajuta mult, chiar dacă ne facem treaba dimineața. Dar vreau să adaug ceva în plus, ceva personal, din ceea ce îmi doresc pentru jocul meu, să mă ajute în ceea ce privește explozivitatea. E ceva ce te ajută mult pe teren. Așa că prefer să mă odihnesc, iar după-amiaza, spre seară, folosesc acel timp pentru a mă asigura că mai dau acel 1% care să mă ajute să fiu mai bun. Dacă i-am ruga pe prietenii tăi să te descrie, ce crezi că ar spune? Cred că ar spune, cu siguranță, că sunt un tip amuzant, relaxat, un om prietenos care ajută mult. Sunt mereu acolo pentru prietenii mei dacă au nevoie de mine și ei știu asta. Și cred că așa este... Să fii mereu acolo, pentru că ține de prietenie. În momentele bune, toată lumea va fi acolo. Dar când lucrurile nu merg atât de bine, atunci simți cine este cu adevărat un prieten adevărat. Completează propoziția. „La sfârșitul sezonului, FC Argeș...”. Va da tot ce are mai bun, astfel încât la final de sezon să putem spune că s-a terminat și să nu avem regrete că am fi putut face asta sau alta mai bine. Și sper să putem face toți fanii și toți oamenii care ne iubesc cu adevărat fericiți și să simtă că merită să poarte aceste tricouri. Ce ai vrea să se spună despre tine la sfârșitul sezonului? Sper ca oamenii să-și amintească de mine și de acest sezon ca fiind unul foarte bun, în care am ajutat mult clubul și colegii. Să nu poată spune nimic rău despre mine, că am dat mereu totul și că i-am ajutat să fie mai buni, iar eu am fost mai bun datorită lor. Sper să fie așa și sper să continui să înscriu, să dau pase de gol, să aduc bucurie tuturor. Și, cine știe, poate încă un pas înainte în cariera mea.

Ricardo Matos e unul dintre transferurile sezonului în Superliga și unul dintre motivele pentru care FC Argeș face un campionat excelent

Golgheterul Argeșului a fost ”descoperit” de bunica lui: „Primul meu scouter”

Ana-Maria Popescu

Povestea lui Steven Nsimba nu este una ca oricare alta. Asta pentru că până la 29 de ani, atacantul francez cu origini congoleze nu jucase decât în diviziile inferioare din Franța. Totul s-a schimbat pentru el în iulie 2025, atunci când a ajuns pe radarul Universității Craiova, Mirel Rădoi, antrenorul de atunci al oltenilor, insistând pentru transferul său, iar mutarea s-a dovedit a fi mai mult decât inspirată. În primele sale 20 de minute bifate la debut a reușit un assist pentru Al Hamlawi, în victoria cu U Cluj, 2-1. Apoi, o etapă mai târziu, au venit și primele sale goluri, cu care a adus victoria Craiovei în meciul cu CFR Cluj încheiat 3-2. Acum, Nsimba este golgheterul oltenilor, cu opt reușite, iar povestea sa nu poate fi altfel decât inspirațională, pentru că acolo unde poate mulți ar fi renunțat, el a avut răbdare. A rămas calm, așa cum pare de fiecare dată atât pe teren, cât și în afara lui, iar fotbalul l-a răsplătit. Nu este genul căruia să îi placă să vorbească mult, însă s-a deschis într-un interviu relaxat, în care l-a avut alături și pe cel care i-a devenit prieten în Bănie, în ciuda faptului că se anunța o rivalitate între ei, Assad. Să-l cunoaștem, așadar, mai bine pe Steven Nsimba. Cine ești atunci când nu se uită nimeni? E o întrebare dificilă. Sunt un băiat simplu, doar un băiat simplu, liniștit. Îmi place să mă distrez și cam atât. Cum a arătat copilăria ta? Aproape perfectă, mereu cu rudele mele, jucam mereu fotbal, dar și alte sporturi. Da, a fost aproape perfectă. Ce alte sporturi jucai? Baschet, tenis, înot, am încercat orice sport. Și de ce ai rămas la fotbal? Pentru că tatăl meu obișnuia să joace fotbal. Și fratele meu. Aveam visul de a juca fotbal împreună la echipa națională, dar el s-a retras din fotbal rapid. Spune-ne puțin despre călătoria ta din fotbal până în prezent. Am început la șase ani, 5-6 ani, în Villejuif, lângă Paris, m-am mutat puțin cam peste tot prin Paris. Am început să mă mut la 13 ani, un club pe sezon până acum, de fiecare dată a fost un singur club pe sezon. Am jucat la Laval, în Ligue 2, Bourges și ultimul meu club, Aubagne, a fost un club bun. Plănuiești să stai la Craiova mai mult de un sezon? Da, mi-ar plăcea.

<h2>„Știu că ajung târziu la nivelul acesta, dar nu e finalul!”</h2> Când a apărut oferta din România, ai ezitat? Nu, am văzut oportunitatea de a juca la un club care evoluează în cupele europene așa că nu am ezitat. După o viață întreagă petrecută în Franța, spune-mi cum a fost pentru tine să schimbi țările? Nu a fost prea rău, oamenii sunt drăguți în România. Adaptarea este bună alături de colegii mei, deci în concluzie, este bine. Ce îți lipsește cel mai mult de acasă? Oamenii mei. Rudele mele, familia, prietenii și mâncarea. Nu spun că mâncarea de aici nu este bună, dar acasă este mai bună. Spune-ne care este mâncarea ta franțuzească preferată. Mâncare franțuzească? Mai mult deserturile. Venind din a treia divizie și ajungând la 29 de ani, te-ai gândit că ai putea face saltul direct în prima divizie a unui campionat european? Da, acesta a fost obiectivul meu încă de când m-am apucat de fotbal. Știu că ajung târziu la acest nivel, dar știu și că acesta nu este finalul.

<h2>Primele impresii de la Craiova și conexiunea specială cu Al Hamlawi</h2> Primele tale goluri pentru Craiova au venit în meciul cu CFR Cluj, un meci extrem de important. Cum a fost pentru tine acel meci? Și ce ai simțit imediat după ce ai înscris? A fost un gol foarte frumos și un meci foarte bun. Am simțit puțină presiune pentru că era primul meu meci ca titular, dar după primele 10 minute a fost bine. M-am simțit bine să joc la acest nivel și să joc alături de acești coechipieri. Deci, da... La începutul sezonului ai spus că nu ai jucat în fața a 30.000 de fani, spune-mi, cum se simte? Puțin impresionant, puțin impresionant, dar se simte bine, dar de aceea te apuci de fotbal, pentru a juca în fața a 30.000, 40.000, 50.000 de oameni. Deci, da, se simte bine. Primul sezon la Craiova și calificarea în faza ligii din Conference League. Cum a fost acel moment pentru tine? A fost incredibil, chiar incredibil. În urmă cu câteva luni nu mă așteptam să joc în cupele europene, deci, da, sentimentul chiar a fost unul incredibil. Și pentru fani a fost, cred, un moment cu multă bucurie. Și tu chiar ai o poveste, din a treia divizie direct în cupele europene. Incredibil. Vorbind despre Conference League, cum a fost pentru tine momentul în care ai știut că sunteți eliminați din competiție? A fost rău, rău. Dar am încercat să rămân cu fața impasibilă, deoarece, da, nu am jucat, dar îmi sprijin coechipierii indiferent de situație, dacă joc, dacă sunt pe bancă sau dacă sunt în fața televizorului. A fost dificil pentru ei, pentru noi, pentru absolut toată lumea care ne-a urmărit, dar a fost o experiență foarte bună și sper să ajungem într-o competiție și mai bună la finalul acestui sezon. Pe teren am observat că ai o conexiune bună cu Assad, chiar dacă atunci când ați semnat toată lumea spunea că va exista o rivalitate între voi doi. Cum ați reușit să vă conectați atât de bine? A fost unul dintre primii băieți cu care am vorbit, era vecinul meu, deci da, petrec mult timp împreună cu el. Un băiat foarte bun, glumim mult împreună. Da, îmi cam place de el. Îți cam? Da, da. Uneori îmi place de el, uneori nu. Trebuie să spunem că Assad este aici cu noi. Nu, îl iubesc pe tipul ăsta. Ți-am văzut penalty-ul împotriva Rapidului și trebuie să întreb, pentru că erai extrem de calm, ai marcat și ți-ai păstrat calmul. Cum ai reușit să faci asta? Pentru că te urmăream și mi-am spus: „La naiba, tipul ăsta e calm!”. Sincer, nu știu! Îmi doream doar să îi fac rău portarului. Serios? Da! Trebuie să îi faci să le fie frică. Ți-a spus ceva în așa fel încât să îți dorești să îi faci rău? Nu. Dar în fața portarului nu trebuie să arăți milă. Assad, ai spus că știi secretul. Assad: Îmi amintesc când mi-ai spus o dată că atunci când ai emoții, doar șutează în minge cât de tare poți. Nu, nu eram emoționat în momentele alea. Îmi place momentul ăla, dar mi-am dorit atât de tare să îi fac rău. (Assad) Și atunci când vrei să faci rău cuiva ești un tip calm și distractiv? Depinde, pe teren nu e același lucru. În afara terenului sunt calm și vesel. Deci, Assad a învățat calmul acesta de la tine, pentru că am văzut și penalty-ul său din Conference League și era la fel de calm ca tine înainte să șuteze. El nu șuta așa înainte... Assad: Asta e ceva la care trebuie să răspund eu. Da, deci nu am executat un penalty așa înainte și Steven a fost cel care mi-a arătat cum să o fac și cred că după fiecare antrenament am făcut asta împreună? M-ai ajutat cu câteva detalii și am folosit asta în timpul meciului. Și m-am simțit extrem de confortabil să fac asta. Steven, există ceva care te enervează pe teren? Modul în care joc eu. Oamenii au senzația că sunt nervos pentru că nu zâmbesc sau lucruri de genul ăsta, dar nu e din cauza coechipierilor mei, ci din cauza mea, uneori. Pentru că ratez unele lucruri simple și mă enervez pe mine. Deci ești dur cu tine? Da.

Nsimba, Steven

<h2>Gătitul și alte sporturi, pasiunile lui Nsimba</h2> Băluță a dezvăluit că îți place să gătești, în special deserturi. Ce îți place cel mai mult să faci? Orice. Plăcintă de lămâie cu merengue pe ea, toate tipurile de deserturi. Nu am făcut-o însă... o să o fac pentru ei, curând. În afară de gătit, mai ai și alte hobby-uri? Sporturile. Pot să spun sporturi. Orice sport. Serios? Da, da. Mă uit la orice sport. Te uiți la Formula 1? Da, iubesc Formula 1! Cine este pilotul tău preferat? Lewis. Lewis Hamilton. E cel mai bun. E GOAT. Care este cel mai nebun lucru pe care l-ai făcut vreodată? Pe teren sau în afara lui? Pe teren și în afara terenului. Nu am lucruri nebune. Odată, pentru că eram supărat pe fratele meu, eram supărat pentru că de fiecare dată când mă luptam cu el pierdeam de fiecare dată, așa că l-am așteptat, mă ascundeam în spatele ușii. L-am așteptat, l-am împins și și-a spart capul. Da, aproape a murit. A fost extrem de aproape de moarte. Dacă ai putea să îi dai un sfat versiunii tale mai tinere cu 10 ani, care ar fi acel sfat? Ai răbdare, ai răbdare și ai încredere în proces. Care este momentul la care te gândești și care îți aduce un zâmbet pe față mereu? Când ai fost cel mai fericit? Nu îmi vine niciun moment, sunt fericit tot timpul. Oamenii nu mă cred pentru că nu mă văd zâmbind, dar sunt mereu fericit. Cine te-a inspirat cel mai mult în carieră? Frații mei și mama mea, datorită tuturor lucrurilor pe care le-a făcut pentru noi. Vreau să îi ofer totul. Ce obiective ți-ai setat pentru acest sezon? Nu vreau să îți spun. Le țin pentru mine. Completează propoziția „Să înscrii pe stadionul «Ion Oblemenco» se simte ca...” Se simte incredibil, e o senzație incredibilă. Și mai mult atunci când o faci pentru prima dată. A fost împotriva lui Bașakșehir. Da, senzațional.

Interviu cu golgheterul Universității Craiova, transferat de olteni în această vară de la o formație din a treia divizie franceză.

Steven Nsimba, un exemplu despre cum să nu renunți. Drumul din Liga a 3-a spre cupele europene

Danny Armstrong a devent repede unul dintre favoriții fanilor dinamoviști. Nici nu se putea altfel, în condițiile în care primele sale goluri în Superliga au venit chiar contra marii rivale, FCSB. Un hat-trick de poveste, într-un rocambolesc 4-3 în favoarea ”câinilor”, care s-au impus în derby după o lungă așteptare de cinci ani. „Cea mai frumoasă noapte a carierei”, spune scoțianul, fără să stea pe gânduri. O carieră pe care a petrecut-o în cea mai mare parte în țara natală. Unde, la fel ca orice localnic, a încercat și rugby-ul. În cele din urmă, pasiunea pentru fotbal a învins. În primul rând, spune-ne cum îți place să ți se spună? E Danny, Daniel sau Dan? Prefer Danny. Prietenii îmi spun Danny, mama îmi spune Daniel. Poți să ne spui cine este Danny? Nu fotbalistul, ci persoana. Simt că sunt o persoană energică, îmi place compania, să stau cu prietenii, cu familia, cu iubita mea și cu bebelușul. Sunt destul de activ, nu îmi place să stau, îmi place să fiu înconjurat de oameni, să fac lucruri și să mă mențin ocupat. Îmi place să ies și îmi plac oamenii. Cum a fost copilăria ta și cum a devenit fotbalul o parte din ea? Crescând, încă de când îmi pot aminti mi-am dorit să lovesc o minge. Am crescut jucând fotbal și bucurându-mă de el, făceam asta cu tatăl meu și cu frații mei. Am doi frați și o soră, am crescut jucând în grădină, pe străzi, fotbalul a fost întotdeauna viața mea. Înainte ca fotbalul să devină focusul tău, ai încercat și alte sporturi crescând? Da, am jucat rugby la școală. Nu arăt ca și cum aș fi făcut asta, dar ăsta este probabil celălalt sport pe care l-aș fi putut practica. Am încercat și altele, dar acela a fost ca fotbalul. Și a fost un moment în care a trebuit să alegi între fotbal și rugby? Da, a trebuit să aleg când aveam 15 ani. Fotbal sau rugby. Am fost suficient de norocos încât să aleg fotbalul și nu regret asta. Ce lucruri ai luat în calcul atunci când ai ales fotbalul? Probabil doar faptul că eram mai bun la fotbal și e mai distractiv, un sport mai bun, mai popular. Aveam și mai mulți prieteni în lumea fotbalului și a fost și un antrenor care m-a convins de acest lucru, să rămân cu fotbalul, să mă concentrez complet pe asta și asta am făcut. E doar un sport mai bun. Ce valori sau trăsături simți că ai moștenit de la mama ta și ce ai luat de la tatăl tău? Alege câte una de la fiecare. Probabil ideea de a munci din greu, amândoi sunt extrem de muncitori. Mama mea este asistentă socială, e foarte bună, are grijă de copiii defavorizați și se asigură mereu că toată lumea este în regulă. Tata a fost pușcaș marin, de acolo ambiția și determinarea mea, dar simt că am preluat lucruri de la amândoi. Tatăl meu este un personaj și mama mea poate fi așa uneori. Amândoi sunt puternici, genul de oameni independenți și cei mai importanți oameni din viața mea. Sunt mândru că sunt fiul lor. Cum ai descrie experiența ta la Wolverhampton? A fost prima dată când am plecat departe de casă. Mama a plâns multe zile, ținând cont că era prima dată când plecam. A fost plăcut, mi-am făcut mulți prieteni, iar lucrurile s-au schimbat destul de rapid. Am trecut de la clubul local, pe care îl știam, la clubul cu bani. Nu regret. A fost o experiență bună și am învățat multe lucruri din asta. Ți-a fost greu când ai plecat prima dată departe de casă? Cred că mi-a fost mai ușor mie decât i-a fost mamei mele. Mă pot adapta ușor, mi-am făcut prieteni ușor, cred că acest lucru a ușurat totul. Desigur că există și dezavantaje, dar am avut parte și de multe avantaje. Trebuie să îți asumi ceea ce faci dar niciodată nu m-am gândit că nu aș fi bine. Debutul tău la Kilmarnock nu a fost tocmai ideal. Încă îți amintești ce s-a întâmplat în acel meci? Nu ar fi trebuit să joc, eram suspendat și nu știam, așa că am „scutit” echipa de cele trei puncte. A fost un meci nebun, mi-l amintesc bine, am ajuns totuși departe față de acel moment. Te-ai simțit rău în acel moment? Nu, pentru că nu a fost vina mea. Dar sunt foarte, foarte apropiat cu oamenii care ar fi trebuit să știe lucrurile astea. Am râs mult în legătură cu acest subiect, e eroare umană, cu toții facem greșeli. Uitându-mă înapoi atunci a provocat prea multe probleme. Venind din fotbalul scoțian, cu ploaia, fizicalitatea și tempo-ul rapid, cum te adaptezi la ritmul și stilul Superligii României? Îmi place. Învăț un nou stil de joc. În mod normal, sunt obișnuit să joc pe linia de tușă, să joc ca aripă, acum trebuie să mă adaptez, să joc mai mult pe interior, să ajung și pe exterior. Mă bucur să învăț lucruri noi, mă bucur de intensitate. Căldura e puțin cam mult, să fiu sincer, dar mă obișnuiesc cu ea din ce în ce mai mult. Îmi place atmosfera, fanii lui Dinamo sunt incredibili. Am avut un start mai lent, nu a fost un start rău, am jucat bine, dar a fost vorba despre a obține prima victorie și am reușit să facem asta în meciul tur cu FCSB. Sunt extrem de mândru de echipă și mă bucur că am reușit să facem asta astfel. Pentru cineva care s-a mutat destul de mult, ce înseamnă pentru tine cuvântul „acasă”? Acasă este locul unde este și familia ta, în general. Oamenii care te iubesc și care sunt mereu acolo pentru tine. Aceasta este casa mea acum, toți, de la coechipieri, până la staff și antrenori, fanii te fac să te simți ca acasă. Am și fiica, și iubita alături de mine, asta înseamnă acasă acum, e o casă pe care o iubim. Și familia mea a venit în vizită, mama mea, tatăl meu, deci București este acasă acum. Ce ți-a trecut prin minte atunci când a apărut oferta din România? A fost entuziasmant. Mă uit la fotbal și, în mod clar, când auzi Dinamo București, toată lumea știe, chiar și în țara mea. Știu istoria, știu ce fel de club este, iar asta mi-a dat entuziasmul de a căuta să aflu mai mult și să am acea senzație de a încerca ceva nou. Desigur că la început e puțin apăsător, poți să ai emoții și să privești lucrurile așa, am vorbit cu cei care sunt cei mai importanți pentru mine și am ajuns la concluzia că Dinamo este decizia corectă și sunt extrem de fericit că am decis acest lucru.

Armstrong, Daniel Charles

Ai jucat în Scoția împotriva lui Ianis Hagi. Îți amintești de el, de acel meci, ai vorbit cu el? Da, îmi amintesc de el, cred că și dacă îl întrebați despre mine, va spune probabil că își amintește de mine. Am avut parte de puțină distracție pe teren, am avut niște glume în sens competitiv. E un jucător bun, așa cum știe toată lumea și a jucat la un club important la Rangers. Întotdeauna a fost o rivalitate, un meci pe care fiecare dintre noi și-a dorit să îl câștige, am reușit să îi învingem de câteva ori, dar întotdeauna a fost un meci mare, el era mereu pe stânga, eu mereu pe dreapta, deci am avut câteva bătălii. Era un adversar dificil? Da, e un jucător bun, un jucător foarte bun și poți să îi vezi calitatea, picior drept, picior stâng. Vorbim despre un jucător de profil înalt. Deci da, îmi amintesc bine de Hagi. Exceptându-l pe Ianis, ai mai auzit și despre alți jucători români înainte de a veni la Dinamo? Da, desigur. În mod evident, tatăl lui Hagi, unul dintre cei mai mari jucători din istorie, Popescu (n.r. Mihai) de la FCSB a jucat în Scoția. Când vezi jucătorii de aici recunoști numele, unii dintre ei au jucat în țări mari, la cluburi importante. Ca fotbalist știi jucătorii, deci sunt mândru că am ajuns aici și că reușesc să cunosc mai mulți fotbaliști, nivelul lor și cum sunt ei. Sunt entuziasmat să îi provoc. Ai jucat primul tău derby românesc, cum a fost experiența ta din teren? A fost special, am spus deja asta, a fost cea mai frumoasă noapte din cariera mea de până acum, nu ar fi putut fi mai bună, sunt extrem de fericit pentru toți cei implicați, coechipierii mei, antrenorii, staff-ul de la Dinamo și în special fanii. Faptul că am reușit să le oferim acea noapte și faptul că am fost o mare parte din asta e un lucru extrem de special pentru mine și e ceva ce va rămâne alături de mine pentru totdeauna. Ce ai gândit despre atmosferă? Ai simțit ceva similar în Scoția? Nu, pentru că în mod normal joci la echipele care au o bază de fani, acum joc pentru o echipă care are o astfel de bază de fani. În mod normal am jucat împotriva unor astfel de echipe, dar acum joc la una, ceea ce este extrem de special și să vezi că sunt mereu acolo, că mereu călătoresc alături de echipă și că un număr mare va sprijini mereu echipa cu dragoste. Ai avut timp pe teren să vezi coregrafia pregătită de ei la derby? Încerci să te concentrezi pe meci, dar nu te poți abține să nu te uiți puțin și să nu te bucuri. Sunt genul căruia îi place să facă asta, nu îmi place să fiu prea serios. Îmi amintesc că m-am uitat și am gândit: „Wow, e incredibil!” și apoi din primele secunde au fost de partea noastră, ne-au dat putere și ne-au încurajat. Chiar și când eram conduși cu 1-0, ne-au ridicat și mai mult, am știut apoi că suntem pregătiți pentru acel meci și că vom câștiga.

Ai înscris multe hat-trick-uri în carieră? A fost primul. Am fost aproape înainte, dar dacă aș fi putut alege orice meci în care să fac asta, aș fi ales fix acel meci. Așa cum am zis, sunt extrem de mândru că am reușit un hat-trick și în special într-un derby. Știai când a fost înscris ultimul hat-trick într-un derby al României pentru Dinamo? Mi s-a spus că în 1952. 1951. 1951, da. Mai bătrân decât tatăl meu acest record. Nici el nu știa această informație, deci trebuie să îi spun. Sunt extrem de fericit și mândru de asta. Fiindcă hat-trick-ul tău a adus o victorie așteptată timp de aproape 5 ani pentru Dinamo... Doar să vorbesc despre asta îmi face pielea de gâină, să mă gândesc la asta... m-am uitat probabil de o mie de ori. Dar trebuie să folosesc acest lucru pentru a face mai multe și pentru a continua să progresez și să mai am astfel de momente, pentru că sunt extrem de speciale. Cum am spus, o așteptare de cinci ani este prea lungă pentru Dinamo și o să spun din nou, nu vor mai trece cinci ani până câștigăm din nou. Trebuie să continuăm să câștigăm aceste meciuri și să demonstrăm că suntem suficient de buni.

Există ceva din fotbalul scoțian pe care ți-ar plăcea să îl aduci în vestiarul lui Dinamo? Avem un lot experimentat, pot doar să mă aduc pe mine și poate dacă reușesc să ajut oamenii cu anumite lucruri o voi face, dar am nevoie de ei să mă ajute pe mine. Asta înseamnă o echipă. Avem mulți jucători cu experiență și buni, foarte foarte talentați. Avem jucători cu experiențele lui Eddy (n.r. Gnahore), Chambos (n.r. Kyriakou), Georgi Milanov, Stipe Perica, iar apoi avem jucătorii tineri precum Musi, Cătă (n.r. Cîrjan), Raul (n.r. Opruț), Raul e mai în vârstă, ar trebui să fie în cealaltă categorie, dar jucătorii tineri pot aduce plusuri, sunt cu toții extrem de talentați. E despre a fi o echipă și asta începem să facem, să ne cunoaștem. Poate oamenii credeau că nu am câștigat până atunci, dar avem un lot nou și am fost aproape, adică am jucat bine, dar acum trebuie să folosim asta pentru a progresa, a ne închega ca echipă și să ne apropiem. Simt că avem asta în vestiar, băieții și staff-ul sunt incredibili, trebuie să folosim asta și asta vom face. Ce ți-ar plăcea să spună fanii Dinamo despre tine la finalul sezonului? Că am dat totul, că am jucat pentru șansa mea, pentru echipă, mi-ar plăcea să își aducă aminte de mine. Vreau să fie mândri de munca pe care am depus-o pe teren și să aibă multe amintiri frumoase cu mine și cu echipa. Echipa e cea mai importantă și vreau ca fanii Dinamo la finalul sezonului să fie mândri de echipă. A existat vreun antrenor, coechipier sau moment care ți-a schimbat complet modul în care privești fotbalul? Probabil momentele grele de la echipele de top când nu ești unul dintre jucătorii de top, sau unul dintre titulari și am realizat că trebuie să fii un jucător de echipă, trebuie să fii la fel de bun pe bancă cum ești pe teren. Cu toții avem același obiectiv, aceeași țintă și eu am fost rezervă într-o echipă care a câștigat campionatul, am avut un rol mai mic venind de pe bancă, decât dacă eram titular. Simt că am înțeles mult din asta, cum să fiu un coechipier mai bun, și să muncesc cât de mult pot pentru a deveni un titular și cred că atunci a fost momentul în care am realizat că trebuie să fii bun în acea situație ca să te poți bucura de momentul când devii titular, trebuie să fii pregătit. Care este cel mai puternic sau semnificativ sfat pe care l-ai primit vreodată în vestiar? Niciodată să nu fii prea pozitiv sau prea negativ. Mereu vor veni vremuri grele și este vorba de cum treci peste ele și mereu trebuie să fii împreună și asta este un lucru în care am crezut mereu. Dacă ai prietenii aproape de tine, mereu va fi mai bine, mereu vei fi ok. A fost vreun moment în cariera ta în care ai simțit cu adevărat că fotbalul este mai mult decât un simplu sport? Probabil că din momentul în care ajungi la echipa principală, e mai mult decât... e totul. Familia ta devine parte din asta, prietenii la fel, toată lumea este interesată de cariera ta, toată lumea vrea să te vadă fericit, să vadă că te descurci bine. Și apoi, evident, este sursa ta de trai, trebuie să pui la dispoziție… Unii oameni nu văd munca din spate, nu contează ce spune lumea, dar este muncă, muncă grea, nu doar un stil de viață grozav, momente frumoase. Sunt și momente dificile care se transformă în momente frumoase și de asta am spus că nu poți fi la extreme, trebuie să fii pozitiv. Când lucrurile devin dificile, ce te motivează să mergi mai departe? Cum reușești să rămâi concentrat și motivat? Familia probabil, familia și coechipierii și motivația că lucrurile vor fi mai bune. Dacă ai întotdeauna familia alături de tine, când ei te susțin, simți că poți face orice. Familia este cea mai importantă, este totul. Familia este acasă și acasă este familia. A existat un jucător pe care îl admirai în copilărie, cineva pe care îl considerai un model sau idol? Da, sunt mulți jucători, fiind stângaci eram îndrăgostit de cei care erau stângaci, extremele, Arjen Robben, jucători de genul. Țin minte că voiam să fiu ca el, evident el a fost incredibil de bun, dar îmi amintesc cum mă uitam la el și mă gândeam wow, așa joc și eu, și eu sunt stângaci. Dar sunt mulți pe care îi admiram, oameni de care eram apropiat când eram mic, îi vedeam și pe ei și mă gândeam wow, vreau să fiu un jucător la nivelul unei echipe mari, vreau să fiu un jucător mare, să joc în fața fanilor. E greu să numesc acum unul sau doi, au fost mai mulți. În afara fotbalului, există vreun vis sau obiectiv la care încă ții? Doar să îmi ajut familia, să îmi cresc fetița așa cum trebuie, vreau să fiu capabil să îi ofer familiei mele cât de mult pot și să îi fac mândrii. Să fac mândră pe toată lumea care a investit timp și efort în mine, să le creez moemnte frumoase, acesta este obiectivul în viață. Și să îmi pot întreține fetița mea frumoasă și familia, ea este cel mai bun lucru din viața mea. Acesta este obiectivul meu.

superliga 2026

Fotbal

vineri 20 februarie

sâmbătă 21 februarie

duminică 22 februarie

luni 23 februarie