FCSB

FC Argeș

Stadionul Orășenesc Mioveni

UTA Arad

Unirea Slobozia

Stadionul Clinceni

AFC Hermannstadt

FC Farul Constanța

Stadionul Central Ovidiu

Metaloglobus

FC Rapid București

Superbet Arena Giulești

FC Botoșani

FK Csikszereda

Stadionul Municipal Miercurea Ciuc

Oțelul Galați

CFR Cluj

Stadionul Dr. Constantin Rădulescu

FC Universitatea Cluj

Dinamo București

Stadionul Arcul de Triumf

Universitatea Craiova

Petrolul Ploiești

Stadionul Ilie Oană

Levente Balint

PROGRAM

Formațiile din Superliga se vor reuni devreme, pentru a pregăti reluarea sezonului. În cele de mai jos, puteți regăsi programul echipelor (cantonamente și teste), acolo unde a fost deja anunțat.UNIVERSITATEA CRAIOVA2-12 ianuarie, cantonament în Antalya7 ianuarie: Konyaspor10 ianuarie: VfB Stuttgart IIRAPID BUCUREȘTI3-12 ianuarie, cantonament în AntalyaMeciuri cu Wisla Plock și CSKA 1948 Sofia, date încă neoficializateFC BOTOȘANI5-16 ianuarie, cantonament la Mogoșoaia11 ianuarie: Farul ConstanțaDINAMO BUCUREȘTI3-12 ianuarie, cantonament în Antalya7 ianuarie: Young Boys Berna11 ianuarie: Gangwon FC FC ARGEȘ3-13 ianuarie, cantonament în Antalya6 ianuarie: Bursaspor9 ianuarie: Gaziantep FK IIOȚELUL GALAȚI10 ianuarie: Unirea SloboziaUNIVERSITATEA CLUJ3-13 ianuarie, cantonament în Antalya6 ianuarie: Fatih Karagumruk11 ianuarie: Dukla Praga12 ianuarie: Widzew LodzUTAStagiu în localitate8 ianuarie: Bekescsaba11 ianuarie: Spartak SuboticaFCSB4-15 ianuarie, cantonament în Antalya9 ianuarie: Beșiktaș IstanbulFARUL CONSTANȚA10 ianuarie: Cernomore Varna11 ianuarie: FC BotoșaniCFR CLUJ4-14 ianuarie: cantonament la Oliva NovaUNIREA SLOBOZIA2-10 ianuarie, cantonament în Mogoșoaia8 ianuarie: AFC Câmpulung Muscel10 ianuarie: Oțelul GalațiPETROLUL PLOIEȘTI3-13 ianuarie, cantonament în Antalya6 ianuarie: Gaziantep FK9 ianuarie: Fatih Karagumruk11 ianuarie: GKS Katowice CSIKSZEREDA MIERCUREA CIUC3-13 ianuarie, cantonament în Antalya7 ianuarie: Nyiregyhaza10 ianuarie: Arka Gdynia12 ianuarie: FK Zyra AFC HERMANNSTADT3-13 ianuarie, cantonament în Antalya6 ianuarie: Kayserispor10 ianuarie: Turan12 ianuarie: Napredak Krusevac METALOGLOBUS BUCUREȘTI3-13 ianuarie, cantonament în Antalya7 ianuarie: Alanyaspor11 ianuarie: Mladost Lucani

Imediat după Anul Nou, echipele din Superliga vor demara pregătirile pentru reluarea campionatului

Programul complet de cantonamente și meciuri de verificare ale echipelor din Superliga

Ana-Maria Popescu

Țicu, Valentin Constantin (player, FCP)

Probabil cea mai neașteptată mutare de pe piața de mercato de până acum a fost transferul lui Valentin Țicu la Dinamo. Crescut de Petrolul, unde a purtat și banderola de căpitan pe braț, Țicu s-a accidentat grav în iulie 2024, iar de atunci nu a mai jucat niciun minut. A suferit mai multe intervenții chirurgicale și când se afla aproape de revenirea pe teren, clubul ploieștean l-a informat că nu se va mai baza la fel de mult pe serviciile sale. Țicu și Petrolul au reziliat de comun acord contractul, iar Dinamo a intrat pe fir, reușind să obțină semnătura fundașului, care a susținut și prima sa conferință de presă în calitate de „câine”, în cursul zilei de luni. „Dorința din 2026 începe cu a mă bucura cât mai mult de fotbal, să mă bucur că am revenit în antrenament normal 100% și asta îmi doresc cel mai mult pentru început. Să mă bucur cât mai mult de fotbal și să îmi recapăt plăcerea de a juca fotbal. Uitasem cum e să te bucuri 100% să joci fotbal. E o trecere și un impact mare, nivelul este mai intens. Mă bucur că sunt aici și că sunt pe teren, pentru mine asta e cea mai mare realizare pentru acest an, că am reușit să fac antrenamente normale, e o perioadă grea între ghilimele, dar benefică pentru toți, mai ales pentru mine, de acumulare, de încărcare, și ca să ne ajute pe întreg campionatul să ne îndeplinim obiectivele. Mă cunoșteam în mare parte cu câțiva de la loturile naționale, cu Musi am fost și coleg, Licsandru este și el din Ploiești, cred că el a fost cel mai încântat să zic așa. Când am luat decizia să părăsesc Petrolul, abia apoi am discutat cu cei de la Dinamo și a venit această oportunitate și cu siguranță nu a fost greu deloc. (n.r. Ai avut și alte oferte?) Au fost ceva discuții, da, dar Dinamo, și mulțumesc conducerii și tuturor celor care mi-au oferit șansa asta și au avut încredere în mine, ne-am mișcat foarte repede și am ajuns rapid la comun acord. M-am văzut cu antrenorul imediat înainte să plecăm în cantonament, am discutat în dimineața aceea, mi-a spus că îi plac jucătorii serioși, știam asta, consider că și eu sunt unul dintre ei, și că o să meargă cu noi până la limite, să spun așa, dar și în condiții de siguranță, să nu ne accidentăm, și că vrea să obțină de la mine tot ce am eu mai bun. Oricare jucător visează să câștige un trofeu, deci e un obiectiv de îndeplinit. A fost un an și jumătate foarte greu, atâtea intervenții chirurgicale, dar pentru mine a trecut și mă gândesc la viitor”, a spus Valentin Țicu în cadrul conferinței de presă.

<h2>„Conducerea Petrolului mi-a spus că nu se mai bazează atât de mult pe serviciile mele”</h2> Țicu a vorbit și despre despărțirea de Petrolul și cum au decurs discuțiile cu conducerea clubului la care a crescut. Jucătorul a recunoscut că a simțit dezamăgire în momentul în care a văzut că nu primește răbdare din partea ploieștenilor pentru a putea reveni pe teren și a-și arăta acolo nivelul, însă și-a luat lecția din situația respectivă. „Petrolul este echipa la care am crescut și la care am oferit tot, și ei mi-au oferit tot până în ziua de astăzi. Pot spune că am devenit omul din prezent și datorită lor. După încheierea campionatului am avut o discuție cu conducerea, mi-au spus că nu se mai bazează chiar atât de mult pe serviciile mele, că acolo au un post de junior, că îmi va fi foarte greu să joc, că ‚nu știm ce hotărâre să luăm’. Cumva a venit și din partea mea această despărțire, pentru că nu îmi doresc să fiu ghimpe nimănui, e mult spus ghimpe, dar e ca idee. Ne-am dorit să ne despărțim în condiții amiabile și așa s-a întâmplat. Pe moment am fost dezamăgit că nu a existat răbdarea să îmi revin, dar știți cum e, e o vorbă românească: un șut în fund, un pas înainte”, a adăugat fotbalistul de 25 de ani.

<h2>„Este provocarea vieții mele”</h2> Fundașul a vorbit și despre perioada provocatoare pe care a reușit să o depășească, deși de-a lungul timpului s-a confruntat cu cele mai negative scenarii, însă a câștigat la capitolul răbdare. S-a arătat însă încântat de pasul făcut la Dinamo și a transmis că nu se teme de ideea de concurență. „După fiecare operație teoretic uiți să mergi, nici nu mai poți ridica piciorul și în momentele alea, cu siguranță, te gândești la cel mai negru scenariu. Au fost gânduri negre că nu voi mai putea juca fotbal, dar am făcut tot ce a depins de mine în fiecare zi ca să pot reveni. Vreau să prind cât mai multe minute, meciuri și să fiu sănătos. Am dovedit că psihic stau foarte bine, dacă după atâtea căzături am revenit și sunt aici, eu cred că sunt foarte bine psihic. Cu siguranță e o provocare, de a mă adapta într-un mediu nou, de a juca la o echipă care se bate la campionat și până acum pot spune că este provocarea vieții mele. Concurența întotdeauna este benefică, dar nu cred că este despre un titular de bază sau nu, întotdeauna într-o echipă este vorba doar de echipă. Cred că jucătorii în cea mai bună formă ar trebui să joace și să ajute echipa cât mai mult. Dacă echipa e bine, cu siguranță întregul lot este foarte bine. Pot spune că răbdarea era un lucru care îmi lipsea înainte de operație și că ușor-ușor a devenit un atu al meu”.

Cluburile din Superliga României își desfășoară cantonamentele în această perioadă, iar noi ne-am deplasat în Antalya, acolo unde se află nu mai puțin de 10 echipe.

De la coșmar la „provocarea vieții mele”. Valentin Țicu a vorbit despre transferul la Dinamo

TRANSFERURI

Între 13 ianuarie și 9 februarie are loc perioada de transferuri din Superliga. ”Mercato di riparazione”, varianta românească, a început însă deja, o serie de cluburi anunțând mutări ”in” și ”out”. În cele de mai jos, aveți toate venirile și plecările. Este de subliniat că în această rubrică găsiți numai mutările oficiale.

UNIVERSITATEA CRAIOVAVeniri: -Plecări: Luis Paradela (final împrumut)

RAPID BUCUREȘTIVeniri: Daniel Paraschiv (împrumut, Real Oviedo)Plecări: -

https://www.facebook.com/FCRapidOficial/posts/pfbid0aMG32zUtykXom5LvAz9LpVvPmNtSjiLGbjZQ2t61cuASyfJhPfaMYwbnZuf4BMpkl

FC BOTOȘANIVeniri: -Plecări: -

DINAMO BUCUREȘTIVeniri: Valentin Țicu (Petrolul Ploiești)Plecări: -

FC ARGEȘVeniri: -Plecări: -

OȚELUL GALAȚIVeniri: -Plecări: Vadik Murria Sorriano (reziliere contract)

UNIVERSITATEA CLUJVeniri: -Plecări: -

UTAVeniri: -Plecări: -

FCSBVeniri: -Plecări: -

FARUL CONSTANȚAVeniri: -Plecări: -

CFR CLUJVeniri: Alibek Aliev (Osters IF)Plecări: Lindon Emerllahu (Polissya Zhytomyr), Louis Munteanu (DC United)

https://www.facebook.com/photo?fbid=1281815227309098&set=a.622487359908558

UNIREA SLOBOZIAVeniri: Alexandru Albu (Chindia Târgoviște), Teodor Lungu (Petrocub Hîncești), Laurențiu Vlăsceanu (împrumut FCSB via UTA)Plecări: Eduard Florescu (reziliere contract), Jakob Jeno (reziliere contract)

PETROLUL PLOIEȘTIVeniri: Diogo Rodrigues (Zimbru Chișinău)Plecări: Iustin Răducan (reziliere contract), Valentin Țicu (reziliere contract), Ioan Tolea (împrumut, FC Voluntari)

CSIKSZEREDA MIERCUREA CIUCVeniri: -Plecări: -

FC HERMANNSTADTVeniri: Bozhidar Chorbadzhiyski (Botev Vratsa), Eduard Florescu (Unirea Slobozia)Plecări: Vahid Selimovic (reziliere contract)

METALOGLOBUS BUCUREȘTIVeniri: -Plecări: -

Toate transferurile din mercato de iarnă

Ghidul venirilor și plecărilor din Superliga

FC Rapid București (team)

Rapid este una dintre cele nouă echipe aflate în cantonament în Antalya, iar pe 4 ianuarie a organizat prima conferință de presă, susținută de doi dintre jucătorii clubului. Primul care a luat cuvântul a fost Marian Aioani, cel care de-a lungul acestui sezon, și nu numai, și-a ajutat echipa în repetate rânduri prin intervențiile sale, având nu mai puțin de 48 de parade în acest sezon și 6 meciuri fără gol primit. „Pentru anul acesta ne-am propus să ne batem la campionat. Eu îmi doresc să am evoluții cât mai bune și să-mi ajut echipa să câștige cât mai multe meciuri. Vreau să primesc cât mai puține goluri. Cred că anul trecut, meciul cu FC Botoșani, acel 0-0, a fost cea mai bună partidă a mea. Cred că am avut 4-5 parade. Dar sper să nu mai ajungem în situația asta, în care să fiu pus la treabă. Sper ca restul colegilor să mă ajute. Și să reușim să marcăm mai multe goluri. Da, ne dorim titlul, dar va fi un drum lung. Mai sunt 4-5 luni de jucat. Nu cred că locul din clasament ne supără cel mai tare în momentul de față, ci felul în care am arătat. Nu am arătat așa bine în ultimele 4-5 meciuri din an. Când ești la o echipă mare automat este și presiune, dar trebuie să jucăm cu ea, să facem meciuri foarte bune. Acum, majoritatea echipelor se motivează mai mult când joacă împotriva noastră”, a declarat Marian Aioani în cadrul conferinței de presă.

aioani conferinta.jpg

<h2>Grameni: „Ne gândim să revenim pe primul loc”</h2> Cel de-al doilea jucător care a vorbit în cadrul conferinței organizată de Rapid a fost Constantin Grameni, care, asemenea lui Aioani, a anunțat aceeași dorință pentru acest sezon: titlul. Mijlocașul s-a arătat și nerăbdător pentru revederea cu colegii săi după perioada de pauză și a comentat și finalul de an mai puțin bun al echipei sale. „Sunt bine, eram nerăbdator să începem, chiar daca vacanta a fost scurta, noi ne doream să ne întoarcem cât mai repede la ceea ce ne place să facem. Ne place să stăm împreună, să muncim împreună, ne-am obișnuit unii cu ceilalți. Pentru acest an ne dorim titlul. Nu are cum să nu se vadă titlu, mai ales că am fost pe primul loc atâta timp. Am terminat la un punct de Craiova și ne gândim să revenim pe primul loc. Știm cu toții că luna decembrie nu a fost foarte bună pentru noi, am terminat anul cu două înfrângeri, nu e plăcut pentru nimeni, dar asta ne arată că mai avem de muncă. E o lecție. Ne facem să fim mult mai atenți și ne arată că meciurile se câștigă pe teren, cu cap. Trebuie să fim atenți la tot. Am stat sus mult timp, așa că avem șanse reale la campionat. Dar dacă vrem titlu, nu mai putem pierde două meciuri la rând”, a punctat și Grameni.

Grameni conferinta.jpg

Cluburile din Superliga României și-au început cantonamentele de pregătire pentru reluarea competiției.

Aioani și Grameni: „Ne-am propus să ne batem la campionat”

Universitatea Craiova (team)

I-am provocat pe câțiva dintre fotbaliștii străini de la Universitatea Craiova să încerce câteva dintre gustările românești.&nbsp;Cine nu mănâncă ciocolată? Ce au spus despre combinația căpșună cu ciocolată? Ce desert i-a speriat? De la sărat la dulce, fotbaliștii au aflat mai multe despre gustările specifice țării noastre.&nbsp;

Assad Al Hamlawi, Oleksandr Romanchuk și Samuel Teles au avut cheat day la mâncare.

Jucătorii străini de la Universitatea Craiova au încercat gustări românești

Andreea Cio

Superliga feminină

„Cea mai bună prietenă a mea, mingea”, a zis Laura Rus la început de interviu, în vestiarul celor de la Poli Timișoara. Vedeam în ochii ei cu cât drag vorbea de fotbal și de o prietenie cu cea cu care a înscris de atât de multe ori că a devenit golgheter în Champions League. Cea mai bună prietena a ei, mingea. A fost alături de ea când Laura juca handbal, când făcea gimnastică, așteptând ca, într-un final, să o aleagă pentru toată viața. A fost alături de ea atunci când nori negri s-au adunat deasupra, când tatăl Laurei a plecat de tot. Mingea a rămas și a învățat-o pe Laura să-și țină sufletul curat și să învețe diferit viața. Cariera Laurei Rus este o aventură, așa mi-a zis. O aventură din care ține să păstreze cu ea doar lucrurile frumoase. Și are unele cu adevărat prețioase: campioană în 5 țări diferite, desemnată cea mai bună jucătoare din La Liga, hat-trick în fața lui Atletico Madrid, golgheter în Champions League, golul în tricoul României în meciul cu SUA, când 26.000 de oameni o aplaudau. „Simți așa o scânteie în tine”…zice Laura despre momentul în care marchezi. Privind-o în timp ce vorbea, realizam ce om incredibil am în fața mea. După toată aventura trăită, după călătoria care a dus-o în atât de multe țări, inclusiv Coreea de Sud, am stat față în față și am vorbit despre scântei. Și, tocmai de asta, nu ai cum să nu iubești fotbalul.

Care este prima ta amintire despre fotbal? În primul rând e de acasă, pentru că având un frate fotbalist care juca la echipa locală din Bocșa, eram mai mereu pe terenul de fotbal. Și atunci a fost și prima mea conexiune cu cea mai bună prietena mea, cu mingea. Totul se rezumă la acasă, pentru că de acolo am plecat și tot acolo mă întorc.Cum a fost conexiunea voastră, având în vedere că fotbalul v-a legat? Am crescut cu el, iar după ce el s-a lăsat, pentru că a avut o accidentare foarte gravă și a trebuit să se lase din sportul profesionist, mergeam și jucam sâmbăta sau duminica fotbal cu prietenii lui și el nu mă lua cu el în echipă. Și jucam la echipă adversă, să zic așa, și jucam la pariu, că așa era pe atunci. Și acasă îți dai seama că mă certa că îi luam banii. Acum, deși este plecat în Germania, mă susține mereu. El a fost prima persoană care a crezut în tine sau cine a fost? Nu. Tatăl meu a fost cel care a crezut primul în mine, probabil pentru faptul că și el a fost fotbalist. Și cumva a văzut calitățile ce le aveam de mică, fiind în fiecare zi în spatele blocului.El la ce echipă a jucat? A jucat la echipa locală la Bocșa prin anii 90 încolo, poate chiar și 80. Dar știu că a fost un fundaș central foarte bun de picior stâng, de aceea și eu sunt stângace. Cred că asta am moștenit-o de la el.&nbsp;

<h2 style="text-align:center;">Tata a fost fundaș central de picior stâng, de aceea și eu sunt stângace. Asta am moștenit de la el.</h2>

Ce însemna fotbalul pentru tine când erai mică? Însemna totul, sincer. Pot să zic că de când m-am născut, poate că nu m-a născut mama cu mingea în mână, clar. Însă de când am avut această conexiune cu mingea, pot să zic că nu i-am mai dat drumul din brațe. M-a făcut omul care sunt astăzi. Pot să zic că prin fotbal m-am dezvoltat ca om, am înțeles diferit viața.Care e cea mai mare lecție pe care ți-a oferit-o fotbalul? Cea mai mare lecție a fost să rămân omul care sunt. Să nu mă schimbe absolut nimic. Chiar și lucrurile foarte bune și frumoase, chiar și lucrurile rele. Am reușit să-mi țin sufletul curat.Cum ai aflat când erai mică de posibilitatea unui antrenament într-o echipă de fotbal feminin? Jucam în Divizia A la Reșița handbal. Și fiind la liceu, erau acele turnee care sunt și astăzi, pe licee. Unde având niște amicale cu junioarele, aveam o colegă care mergea și la fotbal în sală. Pentru că era futsal atunci. Și mi-a zis hai să încerci și tu. Îți dai seama că antrenorul de la handbal nu știa absolut nimic, iar mama nu mă lăsa. Dar tot m-am dus. Dimineața nu știau că nu mă duceam la câteva ore. Concluzia e că nu trebuie să fugiți de la școală, dar câteodată trebuie. Și așa am ajuns la turneul final la București. Unde, Dumnezeu să-l ierte, m-a văzut domnul Gigi Staicu, care era antrenor la națională. Și unde am cunoscut-o și pe Andreea Pașca, care este chiar din Timișoara și activa la Pandurii Târgu-Jiu. Așa am aflat că există un campionat organizat, m-a sunat, am fost să dau probă. Și am rămas.&nbsp;Deci câți ani aveai tu atunci? 16 jumate. Destul de măricică, da.Și până la 16 jumate ziceai că ai jucat handbal Da. Pentru că eram extremă dreapta.Și gimnastică, corect? Și ai renunțat la ele? Sincer, nu era pe placul meu gimnastica. Asta a fost ceva ce a vrut mama, pentru că ți-am zis. Nu zic în sensul rău că m-a obligat să o fac. Este simplu, nu știam că există fotbalul feminin pe atunci. Dar într-un final chiar și la handbal eram cu mingea, jonglam. Mă mai vedea antrenorul, mă certa.Sunt curioasă ce a zis mama ta când i-ai spus să fii fotbalistă. Îți dai seama că nu a fost de acord. În ziua de azi, a ajuns să fie mândră. Zice&nbsp;„da, da, aia e fata mea.”&nbsp;

https://www.facebook.com/LalaRus09/posts/pfbid02ZhgpQAqTUFd5Ujt6VSJn8zkn2CRuyCsuXm6jpFLgXENCU4YLPWDJcX5W2K6gXrXil

Ai un moment în care fotbalul simți că te-a sprijinit la modul personal? Prietena ta, mingea, a fost acolo când aveai nevoie? Da. Cel mai greu moment poate acela când a murit tatăl meu. Pentru că doar pe teren fiind, mă simțeam cumva.... nu mai simțeam acea apăsare pe suflet, greutatea pierderii lui. Mulțumesc în fiecare zi fotbalului pentru asta. Mi-aș dori ca toți sportivii să simtă conexiunea asta cu orice sport, nu neapărat fotbalul. Trebuie să fie așa ca să poți să ajungi să faci ceva, ca adevărat.Și ai început să faci ceva de la Pandurii, cu prima cupă câștigată. Da, chiar aici la Timișoara. Aici pe Dan Păltinișanu. Timp de trei sezoane la Pandurii mereu eram pe locul doi. Mereu era ceva ce ne lipsea ca și echipă și individual mie. Și nu reușeam nicicum să câștigăm campionatul. A fost, cred că, primul moment în care am ținut cu adevărat un trofeu mână. Și am zis, eu îmi doresc mai multe și o să fac mai multe. La Pandurii în ultimul an a fost un an excelent atât pentru mine, cât și pentru echipă. Pentru că deși am pierdut campionatul printre degete, fiecare dintre noi am dat tot ce am putut și chiar dacă nu ni s-a pus medalia la gât, noi în sinele noastre am știut că suntem campioane. Și după aceea a urmat cupa. În sfârșit, am adus un trofeu la Târgu Jiu. Și cred că a fost prima dată când m-am simțit atât de mândră și am zis eu trebuie să plec, trebuie să plec. Trebuie să fac ceva. Și la o lună am primit acea ofertă unde am plecat în Spania, în prima ligă.&nbsp;

Și de acolo a început o călătorie… De acolo a început aventura Laurei Rus, care deși a fost cu multe peripeții, cu multe lucruri grele, a fost una din care țin să-mi amintesc doar lucrurile frumoase. Hat-trick-ul pe care l-am dat împotriva lui Atletico Madrid. Când am fost desemnată în 2010 cea mai bună jucătoare în La Liga și multe altele. Am simțit cum e să joci la un nivel înalt, să joci împotriva unor jucătoare puternice. Sonia Bermudez, care a fost desemnată antrenoarea naționalei de feminin a Spaniei. Jennifer Hermoso, pe care am întâlnit-o când jucam în Danemarca. Marta din Brazilia care e cea mai bună la fel, am întâlnit-o în Champions League.În câte țări ai fost campioană? Hai să mă gândesc așa. România, că am fost de două ori cu Farul. Cipru, Danemarca, Belgia și Bulgaria. Sper că n-am uitat vreuna. Mi-ajunge, nu? Da, cinci țări diferite. Cel mai mult, cel mai mult, îți dai seama, mi-am dorit în țara mea și am reușit.&nbsp;Care a fost momentul în care ai fost cea mai mândră de tine? Am două. Cu naționala și la club. Cu naționala când am dat golul, în barajul cu Portugalia, când am fost foarte aproape să ne calificăm. Iar la club, când am ieșit golgheteră în Champions League.&nbsp;Ar mai fi și golul împotriva Americii, 26.000 de oameni în tribună care mă aplaudau.&nbsp;Poți să ne explici cum se simte în interior atunci când dai un gol? Simți așa o scânteie în tine care parcă te face să... știi cum sunt artificiile alea...&nbsp;„VUM VUM”&nbsp;.Cum a fost reacția ta când ai văzut știrea oficială că ai ieșit golgheter în Champions League? Eram acasă la mama, în vacanță, la Bocșa și m-a sunat sau mi-a trimis mesaj impresarul. „Uită-te, uită-te, că ai ieșit golgheteră în Champions League”. Îți dai seama, nu-mi venea să cred. M-am dus la calculator și am căutat „Laura Rus”. Când am văzut pe UEFA știrea, cred că am țipat la mama, a venit mama, plângeam. Mama mă întreba de ce plâng. Când plângi toată lumea crede că e de rău. „Mamă, am ieșit golgether”.&nbsp;Mama: „ce-i aia golgheter?” O mândrie extraordinară. Știi că am ieșit în 2012 golgheter în Champions League? Româncă! Primul rând trebuie să iei tu astea să te motivezi pe tine, să te autodepășești. Și nu neapărat să vină lumea să te aplaude. Criticile sunt peste tot și judecățile. Important e să știi tu și tu să te aplauzi, dar să știi să te și critici. Pentru că doar așa poți să evoluezi ca om.Care a fost cea mai mare critică pe care ți-ai oferit-o de-a lungul carierei? Când știam că pot mai mult și m-am oprit. În sensul că au fost momente în viață, oferte de la echipe, cluburi foarte mari din Europa, și pur și simplu am zis că nu, pentru că credeam că nu pot. Poate că asta este și unul dintre cele mai mari regrete ale mele. Pentru că deși CV-ul e bunișor, să zic așa, putea să fie mai greu. Vreau să cred că refuzul ăla să fie azi un lucru care m-a învățat multe. Și chiar m-a învățat, pentru că în primul rând m-a învățat să accept greșeala mea.

Ai fost totuși în atât de multe locuri și ai trăit atât de multe experiențe diferite. Eu sunt curioasă. Cum a fost în Coreea de Sud? Coreea de Sud, deși crede-mă că în prima săptămână plângeam în fiecare zi. Era foarte greu, mai ales când nu înțelegeam nimic. Cea mai frumoasă și nebună aventură pe care am avut-o vreodată. N-am simțit acolo nicio barieră în a fi judecată că fac un sport de băieți. Eram tratați de la egal la egal, iar condițiile… incredibile. Chiar deși mi-a fost foarte greu, în al doilea an am ieșit golgheter. În primul an nu știu dacă am dat 3 goluri. Atât de greu mi-a fost să mă obișnuiesc cu stilul lor de joc, cu mentalitatea, cu mâncarea.&nbsp; Aveam două meciuri pe săptămână, antrenamente la șase dimineața, dar sunt aici, am reușit. Trei ani.

<h2 style="text-align:center;">În Coreea de Sud nu m-am simțit judecată că fac un sport de băieți.</h2>

Cum e stilul lor comparativ cu al nostru? Foarte multă muncă. În sensul că noi câteodată mai avem zilele alea proaste sau zilele în care nu vrem să muncim. Dar la ele nu vezi așa ceva. Ele muncesc, muncesc, muncesc. Și au stilul ăla de joc, deși zic sunt mai mult pe fizic, pe forță… e tehnic, de fapt. Pun mingea jos, o pasează. Mi-a plăcut foarte mult. A fost un stil de joc care mie îmi place. Încă am un video care mi l-a făcut agentul pentru CV. Câteodată mă uit și îmi zic „aia nu sunt eu”. Așa de bine m-am simțit, dar în al doilea an. În primul an mi-a fost foarte greu. Până m-am obișnuit. Deși ei încercau, nu știau engleză. Încă și numele mea era scris pe spate de la Lala, nickname, dar era scris Lara. Poate că nu vorbeau&nbsp;în engleză, dar când îmi zâmbeau, îmi dădeau o liniște incredibilă. Cu antrenorul vorbeam o dată pe lună, erau mici ședințe în care veneau impresarul european și impresarul coreean, și îmi explica atunci antrenorul stilul de joc sau sistemul. Dar era îndeajuns să-mi zâmbească.&nbsp; Ai apucat să înveți limba lor? Da, am învățat gamsahamnida, înseamnă mulțumesc. Acolo am învățat fiecare literă din cuvântul respect. Când intra căpitanul pe ușă, mereu era… te aplecai, annyeonghaseyo, da… era incredibil. Mi-a plăcut foarte mult.&nbsp;Eu asta-mi doresc acum. Să mă bucur de ce mi-a mai rămas să joc și pe partea cu antrenoratul. Să primesc, să am liniște sufletească, armonie și bucuria de a juca, de a mă duce cu plăcere la antrenamente și la meciuri. Dacă ai lucrurile astea, n-ai cum să nu reușești, e imposibil. Nu reușești atunci când ești frustrat, când nu ești fericit. Și asta am învățat din Coreea de Sud.&nbsp;

Cum a fost experiența Belgia, mai ales în raport cu o prietenie dragă ție? Da, Ștefi, Ștefania Vătafu. Sincer, răspunsul meu de a zice DA la Anderlecht a fost în mare pentru că era și ea acolo. Ne cunoșteam, jucam la națională, aveam o relație de respect. Și în ziua de azi îmi este cea mai bună prietenă. Mi-e ca o soră. Nu știu dacă mulți au șansa asta de a-și face o prietenie atât de frumoasă cum o am eu cu ea. Și ea a fost un reper pentru mine în foarte multe lucruri, în fotbal cât și în viața personală. Mi-aș dori să am caracterul ei atât de liniștit în teren. În schimb, eu în teren sunt pitbull, să zic așa, dar nu e cu răutate. E dorința arzătoare ce o am înăuntru aici, nu neapărat ceva de rău. Dar și experiența la Anderlecht a fost foarte frumoasă. Să joc în Champions League după mulți ani și să înscriu și tot a fost frumos. Până la un punct. Dar lăsăm punctul ăla acolo.&nbsp;

<h2 style="text-align:center;">Eu în teren sunt pitbull.</h2>

Punem punct la Anderlecht și mergem la echipa națională. Cum a fost prima convocare? Cum ai reacționat când ai primit mesajul sau telefonul vino la națională? Prima convocare a venit după turneul acela la futsal și după aia când activam deja la Pandurii. În primul rând, am simțit mândrie. Mi-aduc aminte că am avut primul amical, pe undeva pe la Câmpina. Cred că a fost cu Moldova, dacă nu înșel. A început imnul… Nu că nu-l știam... n-am mai putut de emoții să-l cânt. Țin minte că aveam echipamentele alea mari de băieți, cum arătam… Era mândria aia pe care nu o simți decât când porți tricoul naționalei pe tine. Nu se compară cu un alt tricou. Chiar și dacă jucam la Barcelona, nu poți să compari. Se reprezinți țara ta mi se pare cel mai mare lucru pe care poți să-l faci ca sportiv. Pentru că se zice că acolo ajung cei mai buni, nu?Și tu ai ajuns foarte repede. Da, am ajuns foarte repede. Și foarte repede de la junioare la senioare. Deși nu eram titular încă la senioare, să fiu acolo lângă fotbaliste care erau pe atunci...&nbsp;Și cu sacul de mingi după mine,&nbsp;ascultam tot ce făceau. Era o chestie pe care consider că trebuie să o faci mereu. Dacă nu asculți, nu progresezi, n-ai cum. Și să fiu lângă ele a fost ceva de vis.&nbsp;Dar cum simți că acum cele mici fură de la tine, fix cum făceai tu când ai început cu fotbalul? Poate că dacă nu ar fi existat telefoanele acum, poate că erau ca mine. Nu, nu doresc să fi fost ca mine, glumesc. Nu știu, eu de fel sunt curioasă. Încerc să mă documentez, să învăț. Trebuie să știi cumva să-ți trezești interesul la antrenamente, să înveți, să fii concentrat. Iar ele acum, la partea asta cu concentrarea, mai avem de lucru cu ele, dar depinde și ce-ți dorești. Eu zic că dacă nu ai un scop sau un obiectiv, cum reușești? Greu. Te trezești așa dimineața și mă duc să fac ce? Asta cred că le lipsește probabil și faptul că acum sunt alte vremuri acum.&nbsp; Sunt diferite generații, dar sunt foarte talentate unele, să știi. Merită să ai răbdare cu ele și să le înveți. Trebuie doar să te antrenezi, să muncești, să fii preocupat. Când intri pe ușa de la stadion, nu mai există nimic. Să fii aici concentrat, că altfel nu merge. Telefoanele... cel mai toxic lucru.Deci când vei fi antrenoare, asta va fi prima regulă? Fără telefoane? Da. Aici la Poli mi se zice străbunica, că sunt cea mai bătrână. Da, cred că și noi avem de învățat de la cele tinere. La fel și ele de la noi. Sunt foarte multe jucătoare noi aici, dar ideea e că simțim plăcere. Eu simt plăcere la antrenament. Mă duc cu drag. Pentru mine asta e tot ce-mi contează acum. Și cu telefoanele... le lasă la ușă acolo când intră în vestiar.

Are un farmec diferit Poli? Bine, pentru tine înseamnă și aproape de casă. Când am decis să vin la Poli, în primul rând m-am gândit la ce va urma pentru mine. Va veni și momentul în care trebuie să bat cuiul ăla, să pun ghetele. Trebuie să bat mai multe, ca am mai multe perechi. Trebuie să mă gândesc ce urmează. Ei mi-au oferit șansa asta. Sunt acum lângă Nadine, care e principal la Under 15. Sunt lângă ea, învăț. O să urmeze să fac și școala, să-mi fac și licențele. Și da, e acasă. Mama e la 80 de kilometri. Orice zi liberă înseamnă acasă. M-am urcat în mașină și am plecat. Sau cu bicicleta, depinde. Să știi că e foarte bine la Poli, pentru că se bazează pe tinere. Le dau o șansă și chiar le dau cu adevărat. Adică mai mult de jumătate din echipă e de 14, 15, 16, 17 ani. Eu chiar mă simt bătrână aici. Străbunică, chiar mă simt, serios. Dar să știi că putem face ceva frumos.Ce-ai vrea să învețe cel mai mult de la străbunica? Îți dai seama, fiind un reper pentru ele cândva în fotbal, să mă aibă aici în vestiar e un șoc și înțeleg. Mai vin și mă mai întreabă cum trebuie să facă unele lucruri. Și asta e foarte bine, pentru că la fel și eu pot să mă duc la ele.&nbsp;Deci nu e neapărat că ele trebuie să vină la mine. Și eu pot să mă duc la ele, că e reciproc, înțelegi?Și atunci mă face și pe mine să mă simt bine că, la rândul meu, pot să le dau ceva înapoi și împreună să reușim să punem totul pe teren acolo și, ți-am zis, să ne bucurăm de fotbal. Că în ziua de azi e greu să te bucuri, mai ales în România.&nbsp;Ce înseamnă pentru tine să spună părinții că fetele lor s-au apucat de fotbal datorită ție? E lucrul care mă motivează în fiecare dimineață să mă duc pe drumul meu. În a antrena copilele sau în a mă antrena eu cu echipa. Pentru că… nu vreau să mă plâng sau să sune a plângere că nu m-au pus pe mine aici unde trebuie să mă pună în țara mea. Nu, deloc. Dar nefiind atât de apreciată direct, să-mi scrie părinții… și la plecarea de la Farul, mi-au zis că îmi mulțumesc, pentru că fiica lor s-a apucat de fotbal datorită mie.&nbsp; Îți dai seama că mă face să-mi doresc să mă autodepășesc în fiecare zi, pentru că știu că fotbalul mi-a dat, dar și eu dau înapoi prin simplu fapt că fetele astea mici se apucă să joace fotbal. Și, pe lângă asta, sportul în sine e sănătate. Sportul te poate ajuta să te dezvolți, să te maturizezi, să vezi lucruri sau să faci lucruri pe care nu știu dacă poți să le faci ca și un om normal. Și eu cred că în orice sport, cu tot cu înfrângeri și zile proaste, cea mai mare parte e fericirea aia, sunt emoțiile pure, sincere.Poți să ne spui câteva lucruri despre Cupa Laura Rus? Am ajuns să o fac pentru că îmi doream să dau înapoi ceva fotbalului. A luat naștere așa la o nebunie de-a mea și în ziua de azi avem șapte ediții, a fost și internațională. Am avut oameni veniți și din Serbia, și din Ungaria. Am oameni lângă mine care mă ajută, primăria din Bocșa, o grămadă de oameni care cumva mă ajută să fac posibilă această cupă în fiecare an. Și sincer, a fost un succes la fiecare cupă.&nbsp;

Laura Rus a scris deja o carte. Spune că pe a doua vrea să o scrie după ce se retrage, după ce bate cuiele alea, pentru toate ghetele purtate vreodată. Și sunt multe. Până atunci, încă se bucură de capitolul Poli Timișoara și se pregătește de cariera de antrenoare. Pentru că vrea să dea înapoi fotbalului. Că așa e Lala, nu o poți opri. Mai ales când pornește scânteia aia și se aude VUM, VUM, ca la artificii. Laura Rus în sine e o sărbătoare. Cu goluri, cu lecții, cu prietenie, cu telefonul lăsat la ușa vestiarului. Pentru că e îndeajuns fotbalul ca să fii fericit. Și mingea, cea mai bună prietenă.&nbsp;

„Știi că am ieșit în 2012 golgheter în Champions League? Româncă!”

Lala și călătoria ei extraordinară în fotbal

Ionuț Tătaru

INTERVIU

La doar 20 de ani, Rotund se poate lăuda că a lucrat cu un. nume important precum Claudiu Niculescu, a ajuns la Dinamo și a dat golul unei victorii cu FCSB. O reușită venită chiar în Ghencea, în tricoul Unirii Slobozia, și care a făcut posibilă una dintre marile surprize din acest sezon de Superliga. Ialomițenii au încheiat 2025 într-o notă pozitivă, reușind să câștige cu ultima clasată, Metaloglobus, scor 3-2, și punând astfel capăt unei serii de nouă înfrângeri în campionat. Un succes care poate fi un nou început, iar Rotund este convins că el și colegii săi vor reuși să o mențină din nou pe Unirea în prima ligă. Până atunci, atacantul de 20 de ani împrumutat de la Dinamo și-a spus povestea, într-un interviu pentru superliga.ro. Să începem cu începutul. Spune-ne cum a început fotbalul pentru tine. Fotbalul pentru mine a început când aveam 4 ani, aproape 5. Era un antrenor de la CFR și împărțea pliante pentru înscriere la fotbal. Așa au hotărât ai mei. Aveam foarte multă energie și ai mei au hotărât să mă dea la fotbal. Pliante de la CFR și fan U Cluj? Cum s-a întâmplat asta? Nu știu. La 5 ani nu realizezi. Dar după mi-a intrat în sânge acel spirit. Îți amintești primul tău meci pe stadion? Da, a fost tot așa, chiar după ce am început fotbalul la 5 ani. A jucat România un meci, dar nu mai știu cu cine. Știu sigur că a fost pe Cluj Arena. Și mi-a plăcut foarte mult. A fost și plin stadionul, a fost o atmosferă foarte frumoasă. Dacă ar fi să-i întrebăm pe părinții tăi cum era Raul când era mic, ce ne-ar răspunde? Nu am fost un copil problemă, să zic așa. Am fost destul de cuminte, la locul meu. Nu am făcut și nu am creat probleme. Ce sacrificii ai spune că au făcut părinții tăi pentru cariera ta? Au făcut destul de multe sacrificii, și în legătură cu banii, și cu timpul, să fie tot timpul lângă mine. Chiar și acum vin destul de des la mine și când am fost la Sibiu a fost o perioadă destul de grea. Fiind plecat pentru prima dată de acasă, încercau să vină cât mai mult la mine, să nu mă simt singur. Ți-era dor de casă? Și acum îmi e, dar și atunci a fost destul de greu. Așteptam pauza să pot să plec acasă. Părinții tăi te-au susținut dintotdeauna în cariera pe care ai vrut să o urmezi sau și-ar fi dorit o altă carieră pentru tine? Nu, m-au susținut 1000% în cariera asta. Deci nu s-a pus problema, au fost alături de mine tot timpul.

Rotund, Raul Codruț

Ai fost din totdeauna atacant sau ai început mai din spate? Nu, cam tot timpul. De la juniori mi-a plăcut să fiu atacant, să marchez goluri, să joc în față. Cum a fost perioada pe trecută în liga secundă, la Șelimbăr? A fost o perioadă frumoasă pentru mine, fiind primul sezon la seniori și reușind să fiu cel mai bun marcator U21 din ligă. A fost o perioadă bună. Ai simțit presiune? Nu, presiune nu. Mai ales că și Mister Claudiu Niculescu a fost tot timpul lângă mine, îmi dădea foarte multe indicații, sfaturi. Și am simțit așa, nu am simțit o presiune, am simțit un ajutor. Claudiu Niculescu a cântărit și în decizia ta de a merge la Dinamo? Poate a fost și o vorbă spusă de el acolo... Ți-a dat sfaturi? Da, sfaturi da, dar în legătură cu Dinamo, nu. A fost bucuros când a auzit și a zis să fiu cum mă știe el de la Șelimbăr. Cum a fost trecerea de la liga a doua la Superliga României? A fost un pas înainte pentru mine, doar că este alt ritm în Superliga față de liga a doua, altă intensitate la antrenamente. Mai ales făcând pasul și la Dinamo. A fost puțin mai grea adaptarea, dar a fost totul bine. Îți mai amintești momentul debutului alături de Dinamo și ce ai gândit în momentele alea? Da, a fost la Oțelul, cred că nu o să-l uit niciodată. Eram la încălzire, mă așteptam, fiind foarte mulți accidentați, să conteze pe mine antrenorul. Și m-a chemat, m-am schimbat și nu m-am gândit foarte mult la ce va fi. Am intrat în teren și am arătat ce pot. Cum ai luat decizia de a pleca sub formă de împrumut de la Dinamo? Decizia a fost luată cu oamenii din staff-ul lui Dinamo și cu impresarul meu. Să vin aici, să prind mai multe minute, să joc mai multe meciuri și până acum se dovedește a fi o decizie bună. Andrei Nicolescu a spus despre tine că ești ”câine” adevărat și voiam să te întreb, știind că țineai cu U Cluj când erai mic, te consideri ”câine” adevărat? Da, mi-a intrat în sânge acest fenomen de ”câine”. Da, pot să spun asta. Cum a fost pentru tine trecerea la Unirea Slobozia? Colegii m-au primit bine, mă și cunoșteam cu unii jucători. M-am acomodat repede. Fiind foarte mulți români în echipă, e mai ușor să te acomodezi.

Și dacă te-aș pune să închizi ochii și să te gândești la amintirea care ți-e cea mai dragă pe care o ai din momentul în care ai ajuns la Unirea Slobozia, la ce te-ai gândi? La golul cu FCSB, nici nu trebuie să mai închid ochii. Cum a fost pentru tine momentul în care ai înscris tocmai în poarta FCSB-ului? Și în Ghencea... Da, și în Ghencea. Multă lume îmi adresează întrebarea asta, dar rămân fără cuvinte când mi se adresează întrebarea asta. Este un sentiment de mândrie. Și o bucurie pentru mine, mai ales că am și câștigat acel meci. Ai conștientizat ce s-a întâmplat? Da, conștientizez ce se întâmplă. Ai spus că, după acel gol, îți doreai foarte tare să te întâlnești cu părinții tăi. Și voiam să te întreb dacă ai reușit să te întâlnești cu ei. Și cum au trăit ei bucuria acelui gol? Nu am reușit să mă întâlnesc cu ei, doar pe telefon, pe cameră. Mă întrebau cum am reușit. Nu știu, am făcut preluare și am tras la poartă și de acolo... Ce obiective ți-ai setat în acest sezon, alături de Unirea Slobozia? Să fiu sănătos, în primul rând, cu ajutorul lui Dumnezeu să mă feresc de accidentări și cu echipa să ne îndeplinim obiectivul. Personal, să am realizări, goluri, assist-uri.

Ce-ți place să faci în timpul liber? În timpul liber îmi place să stau în casă, să mă uit la seriale, filme. Cam atât. Și nu te relaxezi cumva și pescuind? Și la pescuit îmi place, doar că acum nu e sezonul, e frig și nu prea îmi place frigul. Cum a început pasiunea ta pentru pescuit? La vârsta ta este o activitate surprinzătoare. Eram cu un antrenor la juniori. Aveam șapte sau opt ani. Ceva de genul. Și am mers cu mai mulți colegi. Eram la ”Liviu Antal”, așa se numea școala de fotbal. Și ne-am strâns așa și am mers la pescuit. Și nu știu, a fost totul așa foarte... Nu știam nici măcar să țin mâna și am prins un pește. Și de atunci a fost senzația aia. Am prins un pește și așa a devenit o pasiune. Cum ai răbdare să faci asta? Răbdare? Nu știu, am foarte multă răbdare în general. Mai ales acolo, îmi place să stau și să mă relaxez. Chiar și singur. Și ai și echipament, tot ce-ți trebuie, pentru pescuit? Da, am investit foarte mulți bani, da. Ce înseamnă foarte mulți bani? Nu știu să zic așa o sumă, nu pot să o calculez pe toată, dar undeva la câteva mii de euro. Și de câte ori mergi la pescuit într-un an? Nu știu, aș zice de cinci, șase ori pe an, ceva de genul. Care e cea mai mare captură cu care te lauzi? Recent a fost un crap de vreo 12 kg. Te-ai pozat cu el? Da. Trebuie să ne trimiți poza. A și apărut, am pus-o pe Instagram și a apărut pe TikTok. Eram cu Mărginean, cu prietenul meu cel mai bun și cu Costin, ce a plecat de la Dinamo. Dacă ai putea să faci schimb de tricouri cu oricare fotbalist din lume, care ar fi acela și de ce? Cu Cristiano Ronaldo. De mic am așa o pasiune și îl urmăresc în ceea ce face și cum se comportă pe teren, cum se antrenează. Este idolul meu până la urmă. Și echipa favorită? Real Madrid. Un mesaj pentru fanii Sloboziei? Îi așteptăm lângă noi, să fie încrezători pentru că ne vom îndeplini obiectivul, simt asta. Avem o echipă bună și aștept să fie alături de noi, mai ales de la anul când vom și juca acasă, pe stadion, o să fie în număr mult mai mare alături de noi.

Raul Rotund a marcat cel mai important gol al carierei în Ghencea, împotriva campionaei FCSB, într-un meci ca un derby personal

Dinamovistul care a bătut-o pe FCSB cu Slobozia: „Mă consider un 'câine' adevărat”

derby

Declarații după meci, dueluri încinse și mesaje de la suporteri. Așa s-a trăit derby-ul de pe Arena Națională, un motiv de sărbătoare roș-albastră.&nbsp;„Asta e adevărata fața a FCSB-ului”, a zis Florin Tănase după fluierul de final.&nbsp;Rapid termină anul pe locul 2 în clasamentul Superligii, în timp ce FCSB se apropie de Play-Off, aflându-se acum pe poziția 9, cu 31 de puncte.&nbsp;

Cuvintele jucătorilor, atmosfera din tribună și un final de an mai liniștit pentru roș-albaștri

Derby-ul FCSB – Rapid și vocea celor din joc

Elio Capradossi ne-a povestit înainte să plece la Cupa Africii ce-l face cu adevărat fericit, cum se trăiesc victoriile în Uganda și ce înseamnă să fie în locul potrivit, la Cluj. 11 meciuri are <a href="https://www.superliga.ro/jucatori/capradossi-elio-27862c9f">fundașul central</a> în culorile lui <a href="https://www.superliga.ro/cluburi/fc-universitatea-cluj">„U”</a> în acest sezon de Superliga, un gol și 4 clean sheet-uri. Campion cu Roma la Under 19, a ajuns acum coleg de cameră cu un vechi rival: fostul jucător al lui Lazio, <a href="https://www.superliga.ro/articole/murgia-fa-ce-stii-sa-faci-si-distreaza-te-f7dcc6cd">Alessandro Murgia</a>.&nbsp;

În septembrie ai marcat primul tău gol pentru Uganda.
Cum a fost sentimentul?
A fost foarte, foarte frumos. A fost un sentiment extraordinar. Atmosfera de pe stadion a fost incredibilă. Așa că a fost foarte emoționant să marchez primul meu gol.
După acel gol, ai simțit o legătură și mai puternică cu țara ta? A fost ca o întoarcere acasă pentru tine?
Da, a fost ceva de genul acesta. A trecut mult timp. Nu mai fusesem în Uganda înainte de convocarea la națională. Așa că, desigur, a fost ca o mică întoarcere acasă. Am crescut cu partea mea italiană și partea mea africană. Așa că este foarte normal pentru mine să gândesc în ambele feluri. Pentru că tatăl meu este italian, iar mama mea a locuit în Uganda. Așa că a fost un sentiment grozav. A fost frumos să mă întorc și, desigur, să marchez, pentru că asta înseamnă ceva în plus. Dar și faptul că m-am întors și am fost convocat a fost un sentiment plăcut.
Ce fel de reacții ai primit de la oamenii din Uganda? Am primit foarte multă dragoste, sincer. Sunt foarte pasionați. Am primit multă dragoste încă de la primul meci. Oamenii simt foarte intens fotbalul. Îl trăiesc cu pasiune. Așa că a fost frumos să simt asta.
În martie ai fost căpitanul echipei. Cum a fost sentimentul să porți banderola țării tale?
A fost neașteptat. Căpitanul nu era la acest meci. Așa că nu mă așteptam ca antrenorul să mă aleagă pe mine. Am fost foarte mândru de acest lucru. Dar și pentru mine, mai ales pentru familia mea și pentru a reprezenta o țară, este un lucru foarte mare.

<h2 style="text-align:center;">În Uganda, sunt mulți oameni care au foarte puțin, dar vezi că se bucură cu adevărat</h2>

Ai vorbit despre partea ta italiană și partea ta ugandeză. Cum s-a întâmplat să alegi Uganda?Crescând în Italia, desigur, am fost selectat la națională, la juniori, până la U21. Așa că, după aceea, în mintea mea era clar. În acel moment alegeam Italia, pentru că, desigur, eram acolo și nu primisem niciodată vreo convocare de la naționala Ugandei. După aceea, a fost puțin surprinzător când a venit convocarea, pentru că timp de doi ani nu mă sunase nimeni. Și am profitat de oportunitate. Antrenorul m-a întrebat dacă vreau să merg și să încerc să reprezint Uganda. Și a fost foarte ușor să aleg.
Și ce limbă vorbești când mergi la națională?
Engleză. Deci, Roma este casa ta, știm cu toții asta. Dar ce știi despre orașul în care te-ai născut și despre țara ta?
Știu multe lucruri, pentru că atunci când eram mic, tatăl meu lucra în Africa, în zona aceea, Uganda, Congo, Kenya. Tatăl meu este italian din Roma și a lucrat acolo timp de aproximativ 30 de ani. Așa că atunci când eram mic, mai ales când aveam timp în vacanța de la școală, mergeam mereu acolo cu tatăl meu, câte două luni. Așa că am vizitat multe locuri din Africa de Est, dar mai ales din Uganda, cum ar fi parcul cu gorile și safari. Am fost acolo de multe ori.
Și ce ți-a plăcut cel mai mult în Africa?
Sunt multe lucruri, în special contactul cu natura, pentru că o simți peste tot. Și modul în care trăiesc oamenii și cum se bucură de viață. Este un lucru care îmi place mult, pentru că sunt mulți oameni care au foarte puțin, dar vezi că se bucură cu adevărat. Și sunt oameni care încearcă să supraviețuiască, pentru că, desigur, nu este o țară bogată.&nbsp;

Știu că tatăl tău este din Italia, așa cum ai spus, iar mama ta este din Republica Democrată Congo. Care este povestea familiei tale?
S-au cunoscut în Congo, pentru că tatăl meu lucra acolo în turism. Poate o să-l întreb mai multe pe el după interviu.
Ne poți spune ceva despre lucrurile tradiționale din Africa, cum ar fi muzica?
Muzica este importantă, mâncarea, de asemenea, este foarte diferită. Sunt multe lucruri precum matoke, chapati, care este un tip de pâine pe care o mănâncă mult, și mai ales mănâncă lucruri simple, orez cu pui sau carne. Și este foarte diferit. Dar mie îmi place. La început trebuie să te adaptezi puțin, dar apoi e bine.
Știu că de Crăciun mănâncă matoke. Ce este matoke?
Este o banană gătită și gustul este bun. Este foarte bună și este dulce.

<h2 style="text-align:center;">Idolul meu a fost Didier Drogba</h2>

Deci vei juca la AFCON anul acesta. Cum te simți în legătură cu asta?
Sunt foarte entuziasmat. Este prima mea participare, un turneu foarte mare și important. Așa că sunt foarte entuziasmat și abia aștept.
Ce echipă crezi că este cea mai puternică?
Este foarte greu, pentru că nivelul este foarte ridicat. Probabil aș spune Maroc și Senegal.
Când erai copil, a existat un jucător african pe care îl admirai?
Da, sigur. Jucătorul meu preferat a fost Didier Drogba. A fost jucătorul meu preferat, nu doar african, era idolul meu.
Ce șanse crezi că are Uganda la acest turneu?
Cred că avem o echipă bună. În ultimii doi ani, am avut rezultate foarte bune.&nbsp;Nu mergem cu foarte multă presiune, ca echipele mari. Așa că suntem fericiți să fim acolo și să luptăm pas cu pas.
Sunt curios, cum sunt colegii tăi de acolo comparativ cu cei din Italia și România?
Nivelul este bun. Este puțin diferit ca tip de fotbal. Dar nivelul colegilor mei este bun. Joacă peste tot: Africa de Sud, Arabia, Europa. Este un nivel bun al echipei. Nu există o diferență atât de mare.
Cum sărbătoresc după victorii?
Există un singur mod: dansează mereu. Dansează peste tot, în autocar, în vestiar, și este foarte plăcut. Îmi place mult pentru că vezi ceva ce face parte din cultura africană. Să te bucuri prin dans este ceva frumos.
Și ai învățat câteva mișcări?
Foarte, foarte puțin.
Ce vrei să demonstrezi despre tine la acest turneu?
Vreau doar să joc și să mă bucur de experiență. Și, desigur, voi juca împotriva unor jucători mari. Așa că sunt entuziasmat. Nu am planuri speciale, vreau doar să mă bucur de aceste turnee mari.

Ne poți spune ce echipe sunt în grupa ta?
Tunisia, Tanzania și Nigeria.
Și veți juca împotriva Tunisiei pe 23 decembrie. Vreun gând?
Este un meci foarte dificil. Este un meci foarte greu. Sunt o echipă bună, foarte bună. Au avut rezultate foarte bune. Așa că va fi un meci dur.
La U Cluj cum te simți?Mă simt bine. Îmi plac echipa, clubul, orașul este frumos. Primele mele luni aici au fost bune. Și sper să fie din ce în ce mai bine.
Ai marcat și în primul tău meci aici. Cum a fost momentul?
A fost frumos, pentru că nu sunt un marcator. Marchez din când în când. Așa că să marchez în primul meci la noul meu club a fost ceva special.
Ce îți place cel mai mult la stilul tău de joc și la tine pe teren?
Poate calmul cu mingea. Este ceva ce îmi place.
Și despre suporteri? Ce părere ai despre ei?
Ne susțin. La toate meciurile simți că sunt alături de noi. Chiar și când nu am început foarte bine. Dar suporterii au fost alături de noi. Simt multă pasiune și susțin cu adevărat clubul.
Spune-ne puțin. Cum funcționează asta? Tu ai jucat la Roma, iar colegul tău de cameră, Alessandro Murgia, la Lazio. Cum este prietenia voastră?
Este un prieten foarte bun pentru mine. Și este ciudat că acum jucăm împreună. Dar îl cunosc de mult timp. De când jucam Roma contra Lazio la juniori. Și apoi am jucat împreună și la națională. Este puțin ciudat, dar m-a ajutat mult. Și la început, cu alegerea României. Și, desigur, suntem împreună în fiecare zi. Nu există această divizare Roma-Lazio.
Cum a fost pentru tine să joci la Roma? Și ai câștigat și campionatul, nu? La U19. Da, la juniori. Să joc la Roma a fost unul dintre visurile mele. Pentru că am susținut mereu Roma. Și familia mea la fel. Așa că să ajung să joc la juniori și apoi la prima echipă a fost incredibil pentru mine.
Cum este să asculți imnul Romei fiind pe teren?
Nu știu cum să spun... Piele de găină. Este incredibil. Când ajungi acolo simți că este un loc special.
Mai am o întrebare pentru tine. Ce te face cu adevărat fericit?
Cred că atunci când găsești liniște cu ceea ce faci și cu ceea ce ești. Este sentimentul că ești în locul potrivit. Cred că asta poate fi fericirea pe termen lung.
Și acum ești în locul potrivit?
Da, sunt.

Astăzi, Uganda joacă primul meci la AFCON împotriva Tunisiei și noi îl vom urmări pe Elio jucând pentru țara lui. Sperăm să și danseze la final.&nbsp;

Elio a marcat în primul meci pentru Uganda și în primul meci pentru U Cluj

Capradossi: „Idolul meu a fost Didier Drogba”

S-a născut în Nigeria, într-un loc care poate fi catalogat drept ”ghetou”. A plecat de acasă la 13 ani pentru a deveni fotbalist, deși tatăl său a insistat să-și cultive talentul la pictură. A ieșit repede din zona de confort și, în plină adolescență, a mers în Statele Unite. Mai târziu, a venit în Europa. Mai întâi, în Danemarca. Apoi, în România, la Universitatea Craiova. A acceptat fiecare provocare cu mult curaj și a devenit un om matur la o vârstă fragedă. Monday Etim chiar nu este un jucător de fotbal obișnuit. Te convingi de asta din interviul acordat superliga.ro, în care își spune povestea fără a evita să vorbească despre momentele delicate sau despre cele în care a fost vulnerabil. În primul rând, am vrea ca suporterii să te cunoască mai bine. Ne-ai putea spune povestea ta? Dacă ar trebui să fac asta, ar trebui să stăm aici toată noaptea, dar o să încerc să fiu scurt. Numele meu este Monday Etim, am 26 de ani. Sunt din Nigeria, născut și crescut acolo. Am plecat de acasă când aveam 13 ani. M-am mutat în Camerun, într-o țară vecină din Africa. Am fost la o școală de fotbal, o academie, timp de trei ani, până la 16 ani. Am primit o bursă ca să merg la școală în SUA. Așa că a trebuit să plec din Africa pe un cu totul alt continent și să o iau de la capăt. Am fost la o școală privată în SUA, în Florida, ca să fiu exact, unde am petrecut un an și jumătate, până când am împlinit 18 ani. După ce am absolvit liceul în SUA, am primit primul meu contract de profesionist ca să joc la Los Angeles Football Club, în 2017. Am avut contract cu ei pe un an, dar am petrecut sezonul la Orange County, pentru că trebuia să capăt experiență. Eram încă foarte tânăr, proaspăt ieșit de pe băncile liceului. Și, da, am petrecut doi ani în SUA, în California, la Orange County, iar anul următor, în Texas, la Dynamo Houston. Apoi am venit în Danemarca, unde am petrecut următorii șase ani din viața mea jucând fotbal și pur și simplu trăindu-mi viața, trăindu-mi visul. Și acum sunt aici. Spune-mi, cum este Calabar, locul în care te-ai născut? E ceea ce numești un ”ghetou”, știi, spus în cuvinte simple. E locul în care trebuie să te zbați ca să îți câștigi existența. Nu ți se dă nimic, trebuie să muncești pentru tot. Așa am crescut, eu, familia mea, părinții mei. Tatăl meu a murit, dar mama mea și tata, pe vremea aceea, au fost nevoiți să muncească foarte mult ca să aibă grijă de noi. Nu le-a fost mereu ușor, pentru că și ei munceau din greu ca să își câștige traiul pentru ei înșiși. Și am crescut într-o familie numeroasă. Mai sunt șase copii, șase frați și surori, și cu mine, șapte. Așa că nu a fost ușor să crești șapte copii în astfel de condiții, crescând fără nimic. Eu provin dintr-o familie săracă. Așa că a fost greu, a fost greu să crești în Calabar. Dar sunt foarte recunoscător că a trebuit să cresc într-un astfel de mediu, pentru că tot ce am trăit m-a făcut omul care sunt astăzi. Așa că sunt recunoscător pentru asta. Monday este un nume destul de interesant. Are o poveste în spate? De fapt, poate că da. Ce îmi amintesc eu despre asta e că a fost cu mulți, mulți ani în urmă. Am avut o discuție cu mama mea, de genul: „De ce Monday? De ce m-ai numit Monday?”. Pentru că, de fapt, ce nu știu unii oameni este că, în familia mea suntem șapte copii, trei dintre noi avem nume de zile ale săptămânii. Eu sunt Monday, fratele cel mai mare se numea Friday, dar și l-a schimbat foarte repede când a crescut, și cel mai apropiat de vârsta mea se numea Sunday și el și l-a schimbat. De ce nu ți-ai schimbat și tu numele? Nu știu! Cum spuneam, am avut o discuție cu mama, de genul: „De ce m-ai numit Monday?”. Din câte îmi amintesc, cum spuneam, sunt amintiri foarte vagi, dar așa cum mi le amintesc eu, ea mi-a spus că, pentru că sunt al șaselea copil, iar sora mea este al șaptelea copil, tata și-a dorit mereu o fată. Așa că au tot încercat, au tot încercat și au ajuns să aibă șase băieți și o fată. Așa că, la un moment dat, cred că au rămas fără idei de nume. Pentru că tot aveau băieți, băieți, băieți, băieți, băieți. Iar când a fost rândul meu, cred că tata a zis: „Nu mai am nume de băiat. Trebuie să-i pui tu numele”. Și cred că mama a zis: „În ce zi a săptămânii suntem azi?”. Și i s-a spus: „E luni dimineață”. Și a zis: „Ok, o să-i spunem Monday deocamdată, pentru că și eu am rămas fără nume și putem să-i schimbăm numele mai târziu” sau ceva de genul ăsta. Așa cred că e povestea din spatele numelui. Nu a fost nimic prea complicat. A fost doar un lucru simplu. Și apoi aș fi putut să mi-l schimb, pentru că același lucru s-a întâmplat și cu frații mei. Așa că, aflând mai multe despre povestea din spatele numelui, am zis: „Oh, îmi place asta. O să-l păstrez așa cum este, pentru povestea din spatele lui”. M-am născut în casă, în camera mamei mele. Nu a fost la spital. Așa că tot ce ține de nașterea mea, de nume și de toate astea era atât de fascinant pentru mine. Și mi-a plăcut. Și am zis: „Nu o să schimb nimic la asta”. Minunat. Și, din moment ce luni este începutul săptămânii, ne putem gândi la el ca la un nou început. Exact. Ai început la Kadji Sports Academy, același loc în care Eto’o și-a început drumul în fotbal. Cum era pentru tine pe atunci? Îți amintești? Cum arăta o zi din viața ta pe atunci? Ei bine, cum am spus, era o academie. Și, pe vremea aceea, cred că era prin 2011 sau 2012 sau 2013, când am ajuns acolo, era una dintre cele mai bune academii din Africa. Așa că, pentru a intra în acea școală, fie plăteai taxa de școlarizare, fie primeai o bursă, iar eu am primit o bursă ca să pot intra. Trebuia să fii foarte bun. Așa că a fost un privilegiu, în primul rând, pentru mine, să ajung acolo cu bursă, să merg la școala din care au ieșit toate numele acelea mari, care au absolvit acolo, Eto’o fiind unul dintre ei. Era o adevărată legendă în școală, apropo. O zi obișnuită era grea, pentru că trebuia să mergem la școală dimineața, ca orice copil normal. Ne trezeam, ne pregăteam, mergeam la școală. Și apoi, când ne întorceam de la școală, trebuia să ne grăbim spre dormitoare, să ne schimbăm și trebuia să ieșim la antrenament, pentru că aveam și antrenamente. Așa că era haotic. Era greu. Era dificil. Era solicitant fizic, mental. Și eram foarte tânăr. Cum am spus, aveam 13 ani. Să treci prin toate astea fără niciun sprijin, dacă pot să o spun așa, pentru că familia mea era în Nigeria, iar eu trebuia să fac față unei limbi diferite, unei culturi diferite, unei mâncări diferite, unor oameni diferiți, de unul singur, la 13 ani. Și trebuia să trec prin această rutină în fiecare zi, singur. Așa că nu a fost ușor. A fost greu. Dar, cum am spus, toate luptele și sacrificiile într-un fel m-au făcut omul care sunt azi și m-au adus unde sunt astăzi. Este dificil, în orașul tău natal, pentru tinerii jucători să devină profesioniști? Absolut! Absolut! Acum că ai menționat asta, știi, problema este că există jucători talentați în Africa, peste tot, dar e greu să primești oportunitățile de a te pune în valoare pe o scenă mai mare, pe o platformă mai mare. Așa că uneori îmi rupe inima să știu că mulți dintre prietenii mei din copilărie, cu care am crescut jucând fotbal pe străzi, unii dintre ei fiind poate chiar mai buni decât mine, sincer, la anumite aspecte ale jocului, nu au avut șansa să ajungă la un nivel mai înalt sau la nivel profesionist pentru că nu au avut oportunitățile pe care le-am avut eu. Așa că am fost foarte privilegiat și binecuvântat. Desigur, aveam talentul și aveam potențialul, dar îmi doresc doar ca aceleași șanse și oportunități pe care le-am avut eu să le poată avea și alți oameni care nu au același acces. Așa că e greu. E greu să ajungi la nivel profesionist crescând în mediul și în circumstanțele în care am crescut eu în Africa, nu doar în Nigeria sau în Calabar, ci în Africa, în general. Ne-ai povestit despre părinții tăi, dar aș vrea să te întreb dacă te-au susținut în decizia ta de a face fotbal, pentru că, la 13 ani, să îți lași fiul să plece, să-și părăsească casa… Da. Asta e interesant, pentru că eram o adevărată pacoste pentru părinții mei, sincer, cu treaba asta. Pentru că ideea e că aveam pasiunea asta, pur și simplu nu putea trece o zi fără să joc fotbal. Și chiar dacă nu aveam ghete de fotbal, nu aveam haine frumoase, nu-mi păsa, voiam doar să dau în minge. Uneori jucam fără tricouri, uneori jucam fără încălțăminte, ne răneam, pentru că era foarte dur, nu era iarbă, erau pietre. Dar mă întorceam acasă plin de răni, sângerând, și a doua zi tot mergeam să joc fotbal. Așa că asta i-a pus pe părinții mei într-o situație foarte dificilă, pentru că încercau să își protejeze fiul, dar în același timp nu voiau să mă oprească din a-mi urma visurile. Deci, ca să mă întorc la întrebarea ta: mama a fost de partea mea, tata, absolut nu. Tatăl meu era foarte protector. Spunea tuturor: „Trebuie să oprim copilul ăsta. Dacă nu, o să se accidenteze și cariera lui o să se termine înainte să înceapă măcar”. Sunt foarte bun la desen. Pot să te pictez chiar acum, așa, cum stai acolo. Obișnuiam să fiu foarte bun. Nu știu cât de bun mai sunt acum, dar pe atunci eram foarte bun. Așa că el voia să merg mai mult pe partea de artă, pentru că se gândea: „Nu poți să te accidentezi doar pictând pe cineva. Nu-ți poți rupe piciorul, nu-ți poți răni genunchiul. Ai nevoie doar de mână, de ochi, de cap și pictezi”. Dar mama era genul: „Hai să-l lăsăm să exploreze. Niciodată nu știi ce poate ieși din asta. Da, bineînțeles, există riscul că se poate accidenta, la fel cum se accidentează și alți jucători, dar ce facem cu ceilalți oameni care ajung la nivel profesionist și își construiesc o viață din asta?”. Așa că a fost mereu acest conflict de interese între părinții mei când creșteam, dar, la un moment dat, momentul de cotitură pentru mine a fost când am primit bursa ca să merg în Camerun, la Kadji Sport Academy. Tatăl meu trăia atunci și și-a dat seama că aș putea ajunge la un nivel mai înalt și că aș putea face o profesie din asta fără ca el să mă oprească. Așa că sunt foarte fericit că am avut șansa să merg la Kadji Sports Academy, care, cum am spus, era una dintre cele mai bune școli pe atunci, pentru că asta i-a deschis un pic mintea tatălui meu, că poate chiar e posibil fără ca el să-mi stea în cale. Și atunci a început să mă susțină mai mult. Așa că, în final, am avut sprijinul ambilor mei părinți să mă lase să-mi urmez visurile. Deci, dacă ți-am aduce o pânză, ai putea picta pentru noi, într-o zi? Poate? Aș putea încerca. Poate că ai putea încerca să pictezi stadionul, stadionul Ion Oblemenco. Cum am spus, pot încerca, dar nu știu cât de frumos ar ieși acum, dar când eram mai tânăr, pentru că școala la care am fost avea și un curs de artă și eram în clasa de artă, așa că îți poți imagina, cu cât exersezi mai mult ceva, cu atât devii mai bun la asta. Se întâmpla acum 13–15 ani, nu știu cât de bun mai sunt. Doar ca să spun cum era atunci, ce conflict de interese exista între părinții mei, pentru că unul voia să-mi urmez visul în artă, iar celălalt voia să-mi urmez visul în fotbal. Dar mă bucur că, în final, s-au unit și mi-au susținut visul legat de fotbal. Așa că acum creezi artă prin fotbal. Exact, orice e posibil.

Etim, Bassey Monday

Spune-mi, cum a fost perioada ta în Statele Unite, cum a fost să te muți din Africa în SUA? Cum a fost pentru tine? Aș spune că a fost o mare tranziție, pentru că a trebuit nu doar să plec din Nigeria în Camerun, ci acum să părăsesc Africa cu totul. Am crescut pe un continent, sunt obișnuit cu modul în care se fac lucrurile în Africa, cu modul în care sunt oamenii, cu felul în care ne tratăm unii pe alții, iar dintr-odată m-am trezit printre oameni de altă culoare. Ei sunt obișnuiți să facă lucrurile în felul lor. Așa că a fost o mare tranziție pentru mine. Aveam doar 16 ani, eram în adolescență. Dar, din fericire, eram foarte matur de la o vârstă fragedă, poate pentru că am plecat de acasă foarte devreme și a trebuit să cresc foarte repede. A trebuit să iau decizii uneori pentru mine însumi. A fost o mare tranziție pentru mine, pentru că a trebuit să mă adaptez la o nouă cultură. A trebuit să-mi fac prieteni noi, să mă obișnuiesc cu modul de viață din SUA. Era o provocare, dar pentru mine a fost bine pentru că eram într-o academie de fotbal, într-un spațiu închis, concentrat doar pe școală și fotbal. A fost un avantaj pentru mine. M-am simțit bine în SUA. Mi-am făcut prieteni buni, am învățat multe, atât profesional, cât și social. Și după SUA a mai venit o tranziție mare pentru tine, pentru că ai ajuns în Europa. Asta doar s-a adăugat pe lista mea de lucruri de făcut. Lista doar creștea și creștea. O nouă provocare. Dar, din nou, îmi plac provocările, pentru că, dacă treci prin copilăria prin care am trecut eu și nu-ți plac provocările, atunci ai o problemă mare. Așa că trebuie să le accepți și să scoți ce e mai bun din ele. Asta am încercat să fac, mai întâi când m-am mutat în SUA și apoi când m-am mutat în Europa. Nu știam la ce să mă aștept când m-am mutat în Europa, să fiu sincer! Când știam sigur că voi merge în SUA, urma să iau viza, mai ales atunci când eram încă în Camerun, am început să mă documentez despre SUA, te uiți la multe filme americane. Așa că îți faci o idee despre cum sunt americanii. Chiar dacă e o ficțiune în filme, tot îți faci o idee. Dar Europa, Danemarca mai exact… Eram gen: „De unde să încep?”. Nici măcar nu știam unde e Danemarca în Europa. Dar m-am pregătit mental pentru provocare. A fost un lucru bun, pentru că am încercat să mă pregătesc pentru ce e mai rău. Dacă se întâmplă, să fiu gata, să fiu pregătit. Iar când am ajuns acolo, am fost surprins. Singurul lucru care a fost provocator pentru mine când m-am mutat în Danemarca sau în Europa a fost vremea. Mă așteptam să spui asta. Da, dar, în rest, totul a fost foarte bine. Am întâlnit oameni buni și, din nou, am venit pentru fotbal. Așa că a fost ușor să mă integrez, pentru că aveam colegii de echipă cu mine, și a fost ok. Care a fost cel mai mare șoc cultural, dacă îl putem numi așa, când te-ai mutat din SUA în Europa? Cel mai mare șoc cultural? Aș spune că probabil partea socială. Și asta e o întrebare pe care am mai primit-o de câteva ori și trebuie să fiu atent cum o formulez, ca să nu calc pe coadă pe nimeni. Dar, în același timp, îmi place să fiu sincer. În SUA, uneori oamenii pot „să joace teatru” puțin. Se prefac ca să pară că sunteți prieteni sau că vă înțelegeți și chestii de genul ăsta. Dar nu știi cu adevărat intențiile lor. Nu știi cu adevărat unde vă situați când lucrurile devin serioase. Iar când am venit în Europa, în Danemarca, mai exact, oamenii se purtau mai simplu. Dacă îi place cuiva de tine, îți vei da seama. Dacă cineva petrece timp cu tine pentru că îi place cu adevărat compania ta, o să știi. Așa că, pentru mine, acolo era o diferență. Și nu aveam o problemă cu modul în care sunt americanii, cu felul în care era viața socială în SUA, dar mi-a plăcut mai mult când am venit în Europa, pentru că părea mai autentic. Asta aș spune din partea mea. Desigur, fiecare are dreptul la opinia lui. Cum a fost pentru tine să trăiești o iarnă adevărată în Danemarca, pentru prima dată? Vezi tu, asta e faza, pentru că eu am crezut… Am venit în Danemarca în iulie, cred, cam atunci. Deci, în mod normal, e vară, nu? Și atunci eram: „Sunt pregătit pentru câteva luni de vară și apoi sunt gata pentru iarnă”, pentru că agentul meu mi-a spus înainte să vin: „În Danemarca, e foarte frig iarna, trebuie să fii pregătit”. Am zis: „Ok, e bine că vin în iulie, măcar am câteva luni de care să mă bucur înainte”. Dar imediat ce am ajuns, am simțit că era deja iarnă, pentru că mă trezeam și uneori ploua, în ziua următoare bătea vântul, în ora următoare era… Dar apoi, când a venit iarna adevărată, am zis: „O, Doamne!”. A fost greu, să fiu sincer! A fost prima mea iarnă cu adevărat. Nu știam ce să fac, eram terminat. Eram vraiște. Toți cei din jurul meu știu că urăsc tot ce ține de frig. Urăsc când e vânt puternic, urăsc când ninge, urăsc când e frig, pur și simplu nu-mi place, pentru că am crescut în Nigeria, am crescut în Africa, am crescut în condiții calde, cu asta sunt obișnuit. Dar, cum am spus, totul ține de mentalitate. A trebuit să mă adaptez foarte repede, pentru că știam că asta e. Nu pot schimba vremea, asta e situația, așa că am făcut ce a trebuit să fac, a trebuit să supraviețuiesc, pentru că asta fac de când eram copil. Crescând pe stradă, trebuie să supraviețuiești. Te muți în Camerun, fără sprijin de familie, trebuie să supraviețuiești. Ajungi în SUA, cultură nouă, trebuie să supraviețuiești. Ajungi în Europa, iarnă, trebuie să supraviețuiești. E vorba de acel instinct de supraviețuire prin care trebuie să-ți găsești drumul atunci când lucrurile sunt în afara zonei tale de confort. Ca idee, iernile aici, în România, nu sunt chiar atât de grele. O să vedem. Am citit undeva că, după un meci în care ai fost MVP în Danemarca, ai primit bilete la film ca premiu. E adevărat? Îți amintești la ce film te-ai dus? Am avut mai multe astfel de premii. Nu-mi amintesc exact, dar îmi plac filmele de acțiune. A fost unul dintre filmele bune de acțiune. În Danemarca și Norvegia, ei sunt cunoscuți pentru genul ăsta de recompense, ouă și de toate. Fiecare club e diferit în ceea ce oferă pentru MVP. E ceva foarte comun. Au în comun faptul că dau bilete la film și chestii de genul ăsta. Cum am spus, e o cultură diferită. Ai mai primit și alte recompense în afară de biletele la film? Am mai primit și un voucher la cină la un anumit restaurant care era unul dintre sponsorii clubului. A fost frumos.

Monday, cum te simți aici, la Craiova? Bine! Bine, ca să fiu sincer. Mai bine decât mă așteptam, dacă e să fim sinceri. Pentru că, așa cum am spus, înainte să vin aici nu știam la ce să mă aștept. Nu mai fusesem niciodată în România înainte. Craiova nu era un club pe care să-l fi știut dinainte. Dar, bineînțeles, după ce am aflat că vin aici, a trebuit să mă documentez, să caut informații. Dar chiar și așa, nu e același lucru ca atunci când ești aici, trăind totul în realitate. Așa că aș spune că, de fapt, mă simt mai bine. Mă simt bine aici. Mai bine decât mă așteptam, pentru că oamenii sunt chiar drăguți aici, ca să fiu sincer. Sunt foarte primitori, ospitalieri. Și, bineînțeles, suporterii. Îmi place mult felul în care sunt suporterii aici. Sunt foarte implicați. Desigur, unele lucruri sunt bune, unele sunt rele. E fotbal, știi cum e. Pentru că, evident, își doresc ce e mai bun pentru club. Dar viața în Craiova e bună. Mai bună decât mă așteptam. Asta pot să spun. Care a fost prima ta impresie când ai pășit pe gazonul stadionului Ion Oblemenco? Doamne, a fost ireal. A fost un moment ireal pentru mine. Îmi amintesc că eram acolo cu soția mea și cred că Marius era cel care trebuia să ne facă un tur al stadionului. Eu doar stăteam acolo, gen… „Incredibil”. Pentru că, atunci când ești copil, crescând, vezi genul ăsta de stadioane la televizor, vezi atmosfera. Și nici măcar nu era plin. În ziua în care am fost acolo să văd stadionul pentru prima dată, era gol. Dar era sentimentul acela de: „Dacă e atât de mare și de impresionant gol, imaginează-ți cum e plin”. Așa că aveam o mulțime de gânduri care îmi treceau prin minte și chiar a fost un moment ireal pentru mine. A trebuit să stau puțin și să-l procesez. Pentru că e ca și cum ai pleca de pe străzi, indiferent unde ești, joci doar, încerci să supraviețuiești, și, dintr-odată, stai în acest stadion mare, pe această scenă mare, pe astfel de platforme. Așa că, prima dată, a fost un moment ireal pentru mine, în care chiar a trebuit să-mi iau un moment ca să fiu recunoscător pentru ce mi se întâmplă. Pentru că, așa cum am spus, reprezintă un privilegiu și o oportunitate pe care foarte, foarte, foarte mulți de acasă, din diferite părți ale Africii și din întreaga lume, le doresc, dar nu le au. Așa că, pentru mine, să fiu acolo prima dată, am zis că sunt binecuvântat. Am fost foarte recunoscător pentru asta! Pentru mine, se simte ca și cum stadionul te îmbrățișează. Datorită formei lui. Da! Și te simți atât de mic. Ești doar un lucru mic, stând într-un stadion uriaș. Primul tău gol pentru Craiova a venit într-un meci important, cel cu Noah, în Conference League. Cum a fost acel moment pentru tine? A fost, de fapt, un moment pe care-l căutam, îl așteptam cu nerăbdare, abia așteptam să marchez un gol. Dar nu știam când și cum va veni. Voiam doar să marchez primul meu gol pe acel stadion. Dar mă întrebam: „Când o să vină?”. Doar așteptam, așteptam, așteptam. Și faptul că a venit într-un meci important ca acela, acasă, pe acel stadion, în acea atmosferă, din nou, a fost un alt moment ireal pe care l-am tot așteptat cu nerăbdare. Și nici măcar nu știam ce să fac. După ce am marcat, erau prea multe emoții în mintea mea și singurul lucru pe care am putut să-l fac a fost să privesc în sus și să spun: „Doamne, îți mulțumesc pentru asta!”, pentru că sunt doar un copil, care visa pur și simplu să joace fotbal și să facă asta. A fost un moment special pentru mine. Mai am o singură întrebare despre acest subiect. Cum a fost relația ta cu Mirel Rădoi și cum ai reacționat când ai aflat că va pleca de la echipă? Te întreb asta pentru că jucătorii se atașează adesea de antrenorul care i-a adus. E o întrebare bună. Nu am nimic de ascuns. În primul rând, am venit datorită lui Mirel, pentru că el a fost cel care m-a vrut aici. După ce am venit, bineînțeles, tot ce fac mereu când ajung la un club nou e să încerc să aflu cum sunt oamenii, pentru că astfel poți să-ți dai seama cum sunt lucrurile într-un club. Dacă staff-ul și conducerea sunt puțin dezorganizate sau așa ceva, probabil că clubul merge într-o direcție greșită, pentru că nu e structură, cultura e proastă și toate astea. Așa că a trebuit să fiu foarte atent la el și la staff-ul lui în primele săptămâni în care am fost aici și am fost impresionat. E foarte sincer, e foarte direct. Se vede că e foarte implicat, e foarte dedicat, foarte profesionist. Așa că tot ce ținea de el mi-a plăcut. Nu am avut nicio problemă cu el și sper că a fost la fel și din partea lui. Eu încerc să fiu profesionist, încerc să fiu prezent, încerc să fiu dedicat proiectului lui, felului în care vrea să joace, și așa mai departe. Când am aflat că va pleca, am fost puțin confuz. Am venit datorită lui și nu am apucat să fiu aici nici măcar două luni și am aflat că pleacă. Așa că, pentru mine, a fost puțin un moment confuz și nu am vrut să-mi bag prea mult nasul în ceea ce se întâmpla acolo, pentru că nu e treaba mea. Antrenorii vin și pleacă, jucătorii vin și pleacă, cel mai important lucru e clubul. Dar, bineînțeles, e mereu bine să ai claritate și am simțit că nu am primit claritatea pe care mi-o doream din toată povestea. Din nou, în același timp, este vorba despre respect. A trebuit să respect decizia, circumstanțele. El a venit la noi în vestiar, la toți, când pleca, și ne-a spus motivele lui, iar pentru mine asta a fost suficient. A trebuit doar să respect asta. Fiecare e diferit și cam asta pot să spun despre asta. Nu s-a întâmplat nimic mai mult. Și în primul meci după ce Mirel a plecat, ai marcat al doilea tău gol, iar eu am fost acolo la primul gol, și am fost acolo și la meciul în care ai marcat al doilea gol. Trebuie să vii la toate meciurile mele de acum încolo, ca să pot marca mai multe goluri. Voiam să te întreb despre celebrarea ta la gol, pentru că e destul de interesantă. Așa că spune-ne, explic-o. Vrei să știi povestea celebrării mele? Ei bine, am făcut două celebrări după ce am marcat în meciul ăsta. Cea cu bebelușul. Tocmai am avut un copil. Dar a doua este celebrarea mea originală. Nu e cine știe ce, nu e cine știe ce poveste în spatele ei, pentru că nici eu nu știu exact cum a apărut. Cred că treceam printr-o perioadă foarte grea. Cred că eram în Danemarca, pentru că am început să fac celebrarea asta în Danemarca înainte să vin aici. Aveam o perioadă dificilă în carieră. Nu știu ce se întâmpla cu mine. Cred că a fost când am pierdut copilul, primul meu copil. Soția mea a avut un avort spontan și a fost foarte greu în momentul acela. Și atunci mi-am spus: „Știi ceva, asta face parte din viață. Trebuie doar să închizi ochii și să mergi înainte”. Și orice îți apare în cale, dă la o parte, treci prin asta. Așa că am zis: „Închide ochii, mergi înainte”. Când îmi închid ochii, nu pot să merg înainte cu adevărat, dar pot să lovesc ceva, și când dau de ceva, am o singură opțiune: să continui să merg înainte. Trebuie să curăț drumul dinaintea mea pentru că nu am decât o opțiune, să merg înainte. Nu mă întorc înapoi, indiferent prin ce trec. Prin lucruri bune, prin lucruri rele, prin lucruri grele, trebuie să merg înainte. Asta e povestea din spatele întregii celebrări. Trebuie să merg înainte, orice ar fi. Mulțumesc că ne-ai împărtășit povestea și că ai avut curajul să fii vulnerabil. La final, aș vrea să le trimiți un mesaj suporterilor Craiovei. Sper că ați putut afla ceva mai mult despre mine. Nu sunt complicat, sunt un om simplu. Dacă ar fi să vă spun un singur lucru, ar fi să continuați să ne susțineți. Știu că nu e ușor uneori. Uneori avem momente grele, perioade grele, dar asta face parte din joc. Suntem o familie și sper să putem rămâne împreună ca o familie. În familii sunt momente bune și momente grele, dar ceea ce ne duce mai departe este atunci când rămânem împreună, uniți. Vă iubesc și sper să ne vedem curând!

Nigerianul de la Universitatea Craiova putea deveni pictor, însă dragostea pentru fotbal a fost mult mai mare

Monday Etim - fotbalistul din Bănie cu suflet de artist

Otto a crescut 9 centimetri într-un singur an. Obișnuit cu vișiniul de la 6 ani, își amintește de 2010 și momentul când a alunecat între scaune în tribună. Voia să vadă mai bine trofeul Supercupei câștigată de CFR cu Urziceni. Nu a apucat. Derulând timpul înainte, a venit cu o cupă la un interviu. Cupa câștigată de el. Titular acum în poarta <a href="https://www.superliga.ro/cluburi/cfr-cluj">CFR-ului</a>, recunoaște sincer și cu bucurie în privire că nu își imagina că, după 17 ani, va fi tot în Gruia. Otto a rămas. Și a crescut la propriu și la figurat. 9 centimetri într-un singur an. Enorm în 17.&nbsp;&nbsp; Când îi auzi numele, te gândești imediat la filmul <a href="https://www.imdb.com/title/tt7405458/?ref_=fn_t_1">Un bărbat pe nume Otto</a>, cu Tom Hanks în rolul principal. Însă te anunțăm de pe acum că scenariul lui <a href="https://www.superliga.ro/jucatori/hindrich-otto-75265bff">Hindrich </a>e mult mai optimist. Azi te invităm să urmărești varianta Un portar pe nume Otto, în regia Superligii. Vizionare plăcută!

Prima amintire cu fotbalul care e?Aveam abonament în peluza de la CFR și cred că era 2010 Supercupa cu Urziceni. Și m-am urcat pe scaun ca să văd cum se dă trofeul și am căzut între scaune și mi s-a blocat piciorul, plângeam. Și n-ai văzut nici trofeul?Nu, n-am văzut. Cum era în satul Luna de Sus în copilărie? Ce nume frumos!Era un sat mic, toată lumea cunoștea pe toată lumea. Ieșeau în fiecare zi cu bicicletele, cu prietenii. A fost o copilărie foarte frumoasă. Făceai năzbătii sau așa calm erai și atunci?Cred că fiecare copil face nebunii și prostii. Când a fost momentul când te-ai îndrăgostit de fotbal?Păi aveam cred că 5-6 ani și fratele meu mă băga în poartă și m-a dus tata la fotbal. Și ai vrut să fii portar sau ai vrut să fii altceva în primă fază?Am vrut să fiu portar. Mi-a mers bine cu fratele meu și am rămas acolo. Nici n-am încercat altceva.

<h2 style="text-align:center;">Otto de atunci nu își putea închipui că va crește atâta și la propriu, cât și la figurat.</h2>

A fost fratele cel mai bun antrenor de portar?Nu, nu. Nu m-a ajutat deloc. Ai crescut în înălțime foarte mult, dar într-o perioadă foarte scurtă, corect?Da, cred că maxim un an, nu știu dacă a fost un an, 9 centimetri. La 14 ani. Până atunci se gândeau antrenorii dacă are rost să continui ca portar, dar am avut noroc, m-a ajutat genetica. Păi asta voiam să te întreb, că dacă nu ai fi crescut probabil te reprofilai, nu?Cred că era deja prea târziu să mă reprofilez, dar cred că m-a ajutat foarte mult înălțimea. Dacă ai putea să-i trimiți un mesaj lui Otto de atunci de la început de drum, ce i-ai zice?Să stea liniștit că o să crească.&nbsp; O să crească și la propriu și la figurat. Că ai avut un drum foarte frumos până acum.&nbsp; Da. Cred că Otto de atunci nu își putea închipui că va crește atâta și la propriu, cât și la figurat. Părinții tăi ce au zis când le-ai spus că vreau să fiu fotbalist profesionist?Cred că în prima fază nu m-au crezut, dar m-au susținut în fiecare pas. Deci au fost lângă mine. Orice îmi doream, mă ajutau. Am înțeles că vin aproape la fiecare meci și chiar și în deplasări. La fel și logodnica ta?Da, da. Încearcă toată lumea să vină la fiecare meci. Te uiți după ei în tribună înainte de meci?Normal. Când ies la încălzire, prima privire, înainte de meciuri mă uit unde le dau bilet și unde o să fie și direct acolo mă uit. E un fel de superstiție?Nu cred că poate fi numită o superstiție, dar îmi place să-i văd înainte de meciuri.

Meciul de fotbal dintre CFR Cluj si FK Csiksereda in Superliga Nationala, la stadionul Dr. Constantin Radulescu, din Cluj-Napoca, 12 decembrie 2025. © Action Foto / Mihaela-Ionela Bobar. Unauthorized use is prohibited. All rights reserved.

Cum a fost acest an pentru tine? Ne apropiem de final. Acum facem așa un fel de balanță.A fost un an cu de toate, putem să zicem așa, cu foarte multe lucruri bune, cu lucruri și mai puțin bune, dar îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat să trec prin toate momentele. Când a fost să mă țină cu capul pe umeri, m-a ținut cu capul pe umeri. Când a fost să mă țină în picioare, când îmi venea să nu mă mai ridic, m-a ridicat. Deci a fost cu de toate. Care e lecția cea mai prețioasă pe care simți că te-a învățat anul acesta?Să nu mă dau bătut niciodată, să muncesc în fiecare zi, chiar când e mai greu. Dar voi fi răsplătit dacă muncesc. De câți ani joci tu la CFR?La primul antrenament am venit la șase ani. Și cum a fost momentul ăla când ai venit la primul antrenament?N-aș fi crezut că o să fiu tot aici peste nici nu știu câți ani, 18-17 ani. Dar a fost o alegere foarte bună și mă bucur că m-au dus atunci la părinții la fotbal la CFR. Momentul când ai fost copil de mingi în UEFA cum a fost?A fost un moment incredibil. Deci să ies cu Felgueiras de mână pe teren, să văd cum e să fii pe un stadion full și să văd până la urmă pentru ce muncesc eu și unde pot să ajung. A fost ceva incredibil. Și când ai ajuns, la câteva secunde înainte de debut, cum te-ai simțit?Am avut emoții mari. Bine, n-a fost la fel. A fost la Botoșani cu stadionul gol, că era pandemie. Dar, mai ales după meci, a fost un sentiment de nedescris. Spuneai că de la șase ani ai venit la CFR. Ai trecut practic prin toate etapele. Ai un moment care ți-a rămas special în suflet?Sunt mai multe momente. De exemplu, pot să zic primul antrenament cu echipa mare, primul titlu sau al doilea când am jucat mai mult. Dar foarte mult mi-a rămas această cupă câștigată pentru că pot să zic că am contribuit 100% la acest trofeu. Despre relația ta cu Arlauskis ce poți să ne zici? El vorbește foarte frumos despre tine.Da, a fost un coleg care m-a ajutat foarte mult. Chiar dacă aveam 16-17 ani, m-a luat sub aripa lui. M-a ajutat foarte mult și îi sunt recunoscător foarte mult.

<h2 style="text-align:center;">Îmi caut fericirile în toate lucrurile mici.</h2>

Am văzut mai demult un citat al lui Hugo Lloris care spunea că în fiecare meci porți responsabilitatea echipei pe umeri. Asta face munca unui portar atât de specială. Tu cum te împaci cu această responsabilitate?O văd ca și un lucru pozitiv, pentru că este o onoare să ai atâta responsabilitate și să poți să-ți ajuți echipa atât de mult. Iar când nu simți responsabilitatea pe teren, cum e Otto în afara terenului?E un tip calm, care își caută fericirile în toate lucrurile mici, care își petrece foarte mult timp cu logodnica și fac foarte multe lucruri împreună. Care e lucrul preferat pe care îl faceți împreună? Gătitul sau călătoritul?Călătorim foarte mult, încercăm să călătorim când avem timp, gătim foarte mult. Deci orice activitate este mai frumoasă împreună cu ea. Cât de mult contează pentru calmul pe care-l ai sau pentru calmul unui fotbalist în general familia?Cred că familia normal contează foarte mult când totul merge bine, ei te țin cu capul pe umeri. Dacă e foarte greu și parcă nimeni nu e lângă tine, familia o să fie tot timpul alături de tine și te va ajuta în fiecare zi. Iar anul viitor ce vrei să-ți aducă? Atât în familie, în viața personală, cât și pe teren?Primul lucru ar fi să fim sănătoși toată lumea, și familia mea, și eu, și să pot să am experiența în cât mai multe lucruri. Chiar dacă sunt bune, chiar dacă sunt rele, din orice putem învăța și putem fi mai buni.

Otto, cum ai vrea să fii reținut în istoria CFR-ului?Aș vrea să fiu un model pentru copiii care își încep junioratul la CFR, să vadă că se poate ajunge de la șase ani, să ajungi până la echipa mare și să joci atâtea meciuri. După meciul cu Universitatea Craiova ai fost reținut ca cel care a scos 10 din 11 șuturi. Care a fost cea mai frumoasă reacție de după meci?Au fost multe reacții. Toată lumea m-a felicitat, dar când am vorbit cu logodnica mea și mi-a zis că a plâns de fericire, sincer am plâns și eu un pic. Pentru că doar ea știe în câte am trecut și cred că de asta a plâns. Apropo de momentele prin care ai trecut, simți că fotbalul te răsplătește pentru efortul pe care îl faci și pe care lumea nu-l vede?Da, normal. Cel mai mult fotbalul te răsplătește atunci când tu continui să muncești, chiar dacă nu vezi rezultatele. Sunt curioasă dacă Felgueiras ți-a zis ceva după meci.L-am căutat eu să-l salut și m-a felicitat. Ce ai vrea să păstrezi din prestația ta, cel mai important lucru pentru anul care vine? Sper că nu masca.&nbsp; Nu, abia aștept să scap de ea. Dar sunt multe lucruri bune legate de prestația mea, dar sunt și foarte multe lucruri de îmbunătățit. Vreau să-mi păstrez faptul că chiar după prima repriză, când poate prima repriză nu ne-au mers lucrurile așa de bine, am continuat și am scos-o până la final. Iar că tot vorbeam de mască, cât o mai ții?Da, acum până în pauză. O arunci apoi?Nu, o țin de amintire.

<h2 style="text-align:center;">Cel mai mult fotbalul te răsplătește atunci când tu continui să muncești, chiar dacă nu vezi rezultatele.</h2>

Dacă ai putea apăra un penalty de la orice jucător din lumea asta, pe cine ai alege?Cred că pe Ronaldo. Formula 1? Mai urmărești?Da, urmăresc. Mai puțin acum, dar urmăresc. Sezonul acesta în ce echipă ai fost? Verstappen sau Norris?Norris, clar. Sunt fan McLaren de când a debutat Lewis Hamilton în Formula 1. Dacă ar fi să te asemeni cu un pilot din Formula 1, cu cine te-ai asemăna?E greu să mă asemăn cu Lewis Hamilton, pentru că a câștigat tot, dar mi-ar plăcea, sincer. Îți mai zice lumea Iohannis? Sunt curioasă.Nu, din fericire am scăpat de acea poreclă. Nu mai e nici Golofca la echipă ca să-mi zică Iohannis.

17 meciuri jucate și <a href="https://www.superliga.ro/jucatori/hindrich-otto-75265bff">43 de parade</a> în acest sezon de Superliga. 23 de ani doar și o maturitate și un calm care te invită să deschizi televizorul și să nu alegi să-l vezi pe Tom Hanks. Otto își dorește să fie un exemplu pentru copii și, privindu-l în ochi, vezi că va face tot ce ține de el ca să-și îndeplinească misiunea. Încheiem anul cu certitudinea că în 2026, cu Otto în poartă, filmul <a href="https://www.superliga.ro/cluburi/cfr-cluj">C</a><a href="https://www.superliga.ro/cluburi/cfr-cluj">FR-ului</a> o să aibă notă mare pe IMDB.

superliga 2026

Fotbal

vineri 16 ianuarie

sâmbătă 17 ianuarie

duminică 18 ianuarie

luni 19 ianuarie