FCSB

FC Argeș

Stadionul Orășenesc Mioveni

UTA Arad

Unirea Slobozia

Stadionul Clinceni

AFC Hermannstadt

FC Farul Constanța

Stadionul Central Ovidiu

Metaloglobus

FC Rapid București

Superbet Arena Giulești

FC Botoșani

FK Csikszereda

Stadionul Municipal Miercurea Ciuc

Oțelul Galați

CFR Cluj

Stadionul Dr. Constantin Rădulescu

FC Universitatea Cluj

Dinamo București

Stadionul Arcul de Triumf

Universitatea Craiova

Petrolul Ploiești

Stadionul Ilie Oană

Ionuț Tătaru

INTERVIU

La aproape 22 de ani, pe care îi va împlini în februarie, Kevin Ciubotaru se numără, fără îndoailă, printre surprizele plăcute ale acestui sezon. Chiar dacă echipa la care joacă, Hermannstadt, are un an dificil, fiind penultima în clasament. Născut la Roma, fundașul stânga al sibienilor a început să joace fotbal în echipa bisericii, pentru ca apoi cariera să-l ducă în Austria, Anglia și Scoția, înainte de a veni ”acasă”. Proaspăt internațional, tânărul fotbalist și-a spus povestea pentru superliga.ro, în cantonamentul din Antalya. Kevin, te-ai născut la Roma. Spune-mi, te rog, cum a arătat copilăria ta. Copilăria mea mereu a fost una foarte activă. După școală, fiecare zi, cred că ieșeam în parc și făceam orice sport. Nu neapărat fotbal, ci de toate. Și dacă mingea cumva ajungea prin copaci, eram eu ăla care se urca prin copaci ca să ia mingea. Nu-ți era frică să cazi? Nu, că eu știam că nu cad și că am abilități foarte bune. Îți mai amintești cum arată Ciampino, locul în care te-ai născut? Da, cred că țin minte orice zonă din orașul ăla. Descrie-l puțin așa, să ni-l imaginăm și noi. Păi, când ieșeam din casă, făceam vreo 5 minute până la parc cu bicicleta. Era lângă o biserică, țin minte și biserica aia, avea și teren de fotbal. Acolo am jucat la primă echipă, era cumva echipa bisericii. Și de acolo am progresat la o echipă mai competitivă, pot să spun, Città di Ciampino, unde chiar m-am putut bucura de fotbal și să-mi fac prieteni. Părinții au fost dintotdeauna de acord ca tu să faci fotbal sau voiau să te vadă făcând altceva? Doctor, avocat? Tatăl meu, când eram mic, când a auzit că voiam să mă fac fotbalist s-a bucurat, doar că știa cât de greu e, câte greutăți întâmpini. Doar că atunci când m-a văzut că eram așa de hotărât, m-a lăsat să merg pe calea aceasta. Mama ta? Maică-mea se bucura că ies din casă, să nu sparg ceva prin casă, să joc acolo fotbal pe afară. Îți mai amintești care a fost primul tău meci văzut pe stadion? Cred că primul meci al meu a fost, dacă țin minte, Italia-Argentina pe Stadio Olimpico, la Roma. Da, a fost o minune, o senzație. Și când am fost acolo, a fost un vis. Adică acolo aș dori să ajung într-o zi. Chiar voiam să te întreb, aveam una dintre întrebările de mai târziu, dacă AS Roma încă rămâne visul tău? Da, AS Roma a rămas visul meu de când eram mic și sper într-o zi să ajung acolo. Italia, apoi Austria. Cum a fost această trecere pentru tine, fiind și atât de tânăr? De obicei, copiii, când sunt supuși la schimbări din astea bruște, se adaptează mai greu. Da, a fost greu, într-adevăr, mai ales la o vârstă foarte fragedă, să schimbi țara. Dacă era o țară asemănătoare cu Italia, era ok, doar că în Austria sunt puțin mai reci. Și asta poate m-a schimbat și pe mine foarte mult, că atunci când eram mic eram mai extrovertit, asta m-a introvertit mai mult. Dar din fiecare experiență eu iau ceea ce e pozitiv, adică acolo am învățat și eu o altă limbă, am învățat cultura lor și sunt recunoscător pentru ceea ce am făcut până acum.

<h2>Câinele i-a fost partener de antrenament în parc, când nu avea echipă&nbsp;</h2>

Momentul în care ai rămas fără club, la 15 ani, a fost important și marcant. Îți mai amintești ce simțeai atunci, la 15 ani? La 15 ani, atunci când nu aveam echipă, aveam o foarte mare motivație să găsesc una și bineînțeles trebuia să rămân fit. Mă duceam aproape în fiecare zi în parc, să alerg dimineața și seara, nu tot timpul de două ori, dar mereu mergeam, mă antrenam singur. De fapt, aveam un coleg: câinele meu. Se numea Amos și eu îl numeam Ramos, că el era apărătorul. Trebuia să-mi ia mingea și chiar o făcea foarte bine și cumva m-a ajutat foarte mult asta să merg înainte. Asta demonstrează și ambiția ta, pentru că poate alți copii de vârsta ta ar fi preferat să se ducă să se joace și să își vadă de viață în continuare. Da, exact, pentru că mai ales când am fost mic, nu vedeam altceva decât fotbal, nu puteam să mă gândesc la altceva ce pot să fac eu. Și mai ales, să faci ceea ce îți place ție, ca muncă, este un vis și nu o văd ca o muncă, o văd ca o plăcere. Apoi a urmat Londra. Adrian Avasâlcăi a povestit că te-a luat la AVA FC, echipa de seniori din fotbalul amator englez. Cum a fost pentru tine atunci, pentru că era echipa de seniori? Deci câți ani aveai tu, câți ani aveau colegii tăi? Da, eu aveam tot vreo 15-16 ani și a fost important să mă antrenez într-o echipă, mai ales de seniori, ca să vezi cum e, pentru că diferența între juniori și seniori e foarte mare și nu e neapărat de calitate, dar și de mentalitate, adică atitudinea. Și da, cât timp am fost acolo, chiar a fost foarte bine. Londra, apoi Rangers în Scoția. Cum a fost pentru tine din nou această trecere, o nouă schimbare în viața ta? Da, eu când am fost în Londra, bineînțeles, căutam echipă acolo în Anglia. Am fost la foarte multe probe, eram la un colegiu de fotbal în Londra, care ajuta cumva jucătorii fără echipă să-și găsească una. Și făceau multe meciuri, la care veneau foarte mulți scouteri și acolo m-au văzut chiar multe echipe. Am fost în probe la echipe ca Leicester, Tottenham, Sheffield United, Brentford... Și era o problemă cu acte acolo, că dacă veneai în Anglia doar pentru fotbal, cumva nu îți dădeau actul pentru a juca. Și a venit Rangers, care tot acolo m-a văzut, m-a luat în probe pentru o săptămână și chiar țin minte că mi-a luat un bilet de avion din Londra până în Glasgow. Eu am rămas uimit, adică să am atâtea condiții și doar să fiu în probă. Am avut și cazare, tot inclus, m-am antrenat pentru o săptămână, țin minte, le-a plăcut, doar că voiau să mă vadă într-un meci. Și o săptămână după aia, m-au invitat la un meci amical și după o săptămână de la meciul amical mi-au oferit un contract. A fost o mare bucurie pentru familia mea, pentru că asta ne doream de când aveam 15 ani, de când aveam echipă, să ajung la o echipă mai ales de asemenea calibru. Apoi ai venit să joci în România. Cum a fost trecerea asta? Atâția ani în străinătate și în diferite țări, să vii cumva acasă, deși pentru tine nu era tocmai acasă? Da, a fost o schimbare destul de mare, pentru că eu, cum ai zis, sunt născut în străinătate. O schimbare bruscă, dar m-am acomodat foarte bine, colegii m-au primit chiar bine și cum am vrut eu să vin în România ca să ajung la o echipă de seniori, a fost chiar bine. Și un mare impact asupra deciziei tale de a semna cu Hermannstadt l-a avut Dani Coman. Da. Îți mai amintești ce ți-a zis atunci pentru a te convinge să semnezi? El atunci vorbea cu fostul impresar și da, și atunci îmi spunea că mă dorește foarte mult. Am văzut și eu cât de mult m-au dorit și asta pentru un jucător e foarte important, să fii dorit de o echipă. Cred că asta a fost ce m-a convins. Cum a fost pentru tine perioada pe care ai petrecut-o la Unirea Ungheni? Da, la Unirea Ungheni a fost o experiență bună. Liga a doua este un fotbal puțin mai, cum să zic?, mai pe luptă și acolo trebuie să înveți să te lupți, că orice minge e grea. A fost o experiență plăcută pentru mine și chiar m-am bucurat când am fost acolo. Ai revenit în vară la Hermannstadt și ai devenit o piesă extrem de importantă din echipă. Spune-mi dacă simți o anumită presiune sau simți o responsabilitate mai mare acum, că ai și atenția și încrederea echipei? Presiunea mi-o pun doar eu. Adică încerc să nu îi las pe alții să pună presiune pe mine. Eu sunt conștient de acest factor, doar că pe mine nu mă influențează așa de mult, pentru că atât timp cât am familia și prietenii lângă mine, nimic mă poate schimba.

Ciubotaru, Kevin

Ce te enervează cel mai tare pe terenul de fotbal? Ce te scoate din sărite? Ce mai mult mă enervează când primim gol. Și ce simți în momentele acelea? Mă enervez foarte mult și mă gândesc că după aia trebuie să dăm încă două, ca să întoarcem scorul. Unde erai și ce făceai exact când ai aflat că ești convocat de Mircea Lucescu la echipa națională? Pentru vârsta ta este o reușită importantă. Da, exact. Este chiar ceea ce își dorește fiecare copil de când era mic, cred. Și eram, țin minte, la masă înainte să plecăm în deplasare la CFR. Mi-a zis-o domnul Măldărășanu atunci și eu efectiv nu credeam. Am crezut că poate era o glumă, dar după aia când am primit și convocarea, când am văzut și pe Instagram convocarea, ușor-ușor am realizat. Chiar dacă și când am fost acolo nu-mi venea să cred. Italia, Austria, Anglia, Scoția. Spune-ne câte un lucru pe care l-ai preluat din fotbalul din fiecare țară. Italia, pasiune. Austria, perseverență. Anglia, seriozitate. Și Scoția, tărie. Și dacă ar fi să alegi dintre cele patru țări, spune-ne ceva care te-a șocat cel mai tare și de ce. Probabil de condițiile care le aveau în Anglia. Adică și pentru juniori aveau niște condiții minunate. Puteai să te concentrezi doar la fotbal și să faci performanță. Asta m-a uimit foarte mult, pentru că e important când ești la o vârstă fragedă să ai și un ambient care te ajută. După atâtea academii și orașe, spune-ne ce are Sibiul diferit pentru tine. Sibiul are diferit probabil liniștea. Liniștea și oamenii prietenoși. Spune-ne câte limbi străine știi să vorbești? Eu vorbesc germană, italiană și engleză. Dacă ar fi să alegi câte un cuvânt preferat din fiecare limbă, care ar fi acela? În germană, pentru că e un cuvânt foarte lung, e „Eichhörnchen”, care înseamnă veveriță. Și în italiană ar fi... Sau poți și o frază, dacă îți place o anumită frază în italiană. „Il dolce far niente”. Și în engleză, cuvântul preferat, „mate”. Că se zicea foarte mult „mate” în Anglia. Și în română, alege și un cuvânt preferat în română. Steag. Dacă de mâine n-ai mai juca fotbal, ce crezi că ți-ar lipsi cel mai mult? Mingea. Ce ai fi făcut dacă nu ai fi ajuns fotbalist? Ce meserie crezi că ai fi avut? Probabil profesor. Adică, oricum aș fi jucat fotbal, chiar dacă nu eram profesionist, că așa de multă plăcere îmi face. M-aș fi făcut profesor și pe lângă, și fotbal. Ce alte sporturi îți plac? Îmi place padel foarte mult, chiar dacă anul acesta nu prea l-am jucat. Alt sport... Poate tenis. Ce te enervează pe tine cel mai tare la tine? La mine? Că poate las multe lucruri la sfârșit, să le fac la sfârșit. Dacă peste 5 ani te-ai uitat înapoi la Kevin de acum, ce ai spera să nu mai faci la fel? Aș spera să facă chestiile din timp, adică să nu le lase la sfârșit, să nu se grăbească. În încheiere, spune-mi care este cel mai bun sfat prost pe care l-ai primit în fotbal? Să nu te gândești la greșeli, adică la greșeala pe care am făcut-o. După ce mi-a spus cineva așa ceva, îmi vine să mă gândesc mai mult la greșeală.

Kevin Ciubotaru este una dintre poveștile sezonului în Superliga

Revelația Superligii a început fotbalul în echipa bisericii

ȘTIRI

Aflat pe lista alb-vișiniilor încă de când juca la Hermannstadt, Daniel Paraschiv a ajuns în această iarnă sub comanda lui Costel Gâlcă, după perioada petrecută în Spania, la Oviedo și Cultural Leonesa, pentru această din urmă formație evoluând sub formă de împrumut în prima parte a stagiunii actuale. „Vine la un club mare, vine după mult timp în care nu a avut continuitate și cu siguranță că vrea să demonstreze. Ne dorim să ne ajute și să aibă realizări. Cu siguranță vine cu ambiția să demonstreze că poate fi important pentru noi în meciurile pe care le avem”, a spus Gâlcă, în cadrul conferinței de presă de marți. „Consider că am făcut un pas bun pentru cariera mea. Sunt la un club care se luptă pentru trofee, nu îl văd ca pe un pas înapoi, dar nici ca o relansare, pentru că nu cred că este în groapă cariera mea. Mi-a plăcut foarte mult să discut cu Mister, cu siguranță vom avea și alte discuții. Mi-am dorit să ajung la Rapid. Cu siguranță mă integrez în jocul Rapidului, de asta sunt în cantonament, să învăț automatismele. Nu mai sunt jucător de 18 ani, am 25 de ani, am experiență și consider că o pot pune în folosul echipei”, a spus Paraschiv. Noul atacant al giuleștenilor spune că perioada petrecută în Spania l-a făcut un fotbalist mai bun, iar experiența acumulată îl va ajuta în noul capitol al carierei. „Nu pot spune că a mers ceva prost în Spania, am avut un an extraordinar la Oviedo, chiar dacă nu am jucat cum jucam la Hermannstadt. Mă consider un fotbalist și o persoană mai bună decât atunci când am plecat. E alt fotbal, altă concurență, aveau doi fotbaliști acolo care în prezent sunt titulari la echipe din LaLiga”, a precizat Paraschiv. În ceea ce privește obiectivele, nou-venitul din Giulești are idei cât se poate de clare: „Cu siguranță, acest tricou te responsabilizează destul de mult. Prefer să văd partea plină a paharului, bucuria de a îmbrăca acest tricou, de a juca aici. Țintim cu toții sus, ne dorim cel puțin un trofeu, eu cel puțin la fel. Cred că locurile 1-3 reprezintă un obiectiv realist pentru punctul în care se află Rapid acum. Ar fi extraordinar să luăm titlul, știm că asta își dorește toată lumea, trebuie să fim calculați și atenți la fiecare pas, cel mai important meci este următorul. Se poate Rapid campioană, nu cred că este un scenariu atât de deplasat. Au fost pe locul 1 mare parte din campionat și practică un fotbal foarte bun”.

<h2>Gâlcă cere și alte transferuri</h2>

Tehnicianul alb-vișiniilor a afirmat din nou că echipa are nevoie și de alte întăriri, în condițiile unei lupte strânse la vârf. „Clasamentul e foarte comprimat, cu puține puncte între echipe, mai sunt meciuri de jucat și ne dorim să ne atingem obiectivul pe care ni l-am propus la începutul campionatului. Am mai spus, aștept sosiri, aștept jucători. Vedem, depinde de ce se întâmplă și la noi și apoi vom decide. Eu nu m-am referit strict la jocul cu FCSB. Acolo am spus că am intrat iarăși cu teamă, cu respect, dar după aceea, că în ultimele trei meciuri am luat un punct. De aceea spuneam că avem nevoie de anumite poziții de jucători. La mijloc, atacant, poate și pe părțile laterale ceva, o să vedem. S-a discutat înainte, avem clar ceea ce trebuie. Cu Joao Paulo am vorbit, dar nu s-a primit un răspuns concret și atunci ne-am orientat spre alți jucători. Sălceanu este o soluție, cum am spus. Dacă îl aducem pe Stanciu - e jucător de echipă națională, dar nu cred că o să vină -, ar schimba mult jocul nostru. Are un salariu foarte mare, ar trebui să renunțe la mulți bani, nu cred că o echipă din România își permite să dea salarii atât de mari unui jucător. În general, aducem jucători ca să joace, nu să fie rezerve. Ne uităm și în România, și în afară. Pentru mine a fost un an foarte bun, chiar dacă nu l-am terminat bine. Normal că am spus că pe anumite poziții avem nevoie de jucători. Cu siguranță, dacă vom aduce acești jucători, vom fi și vom arăta mult mai bine”, a spus Gâlcă.

galca conf.jpg

Noul atacant al Rapidului, Daniel Paraschiv, a susținut prima conferință de presă ca jucător al giuleștenilor, avându-l alături pe Costel Gâlcă

Paraschiv, prezentat oficial la Rapid. Gâlcă: „Vine cu ambiția să demonstreze că poate fi important pentru noi”

Levente Balint

TRANSFERURI

Între 13 ianuarie și 9 februarie are loc perioada de transferuri din Superliga. ”Mercato di riparazione”, varianta românească, a început însă deja, o serie de cluburi anunțând mutări ”in” și ”out”. În cele de mai jos, aveți toate venirile și plecările. Este de subliniat că în această rubrică găsiți numai mutările oficiale.

UNIVERSITATEA CRAIOVAVeniri: Alexandru Iamandache (CS Afumați, activ din vară)Plecări: Luis Paradela (final împrumut)

RAPID BUCUREȘTIVeniri: Daniel Paraschiv (împrumut, Real Oviedo)Plecări: -

https://www.facebook.com/FCRapidOficial/posts/pfbid0aMG32zUtykXom5LvAz9LpVvPmNtSjiLGbjZQ2t61cuASyfJhPfaMYwbnZuf4BMpkl

FC BOTOȘANIVeniri: -Plecări: -

DINAMO BUCUREȘTIVeniri: Valentin Țicu (Petrolul Ploiești)Plecări: -

FC ARGEȘVeniri: -Plecări: Caio Martins (FC Riga)

https://www.facebook.com/photo/?fbid=1468453011949015&set=a.126929136101416

OȚELUL GALAȚIVeniri: -Plecări: Vadik Murria Sorriano (reziliere contract), Paulinho (Wieczysta Cracovia)

UNIVERSITATEA CLUJVeniri: -Plecări: -

UTAVeniri: -Plecări: -

FCSBVeniri: -Plecări: -

FARUL CONSTANȚAVeniri: -Plecări: -

CFR CLUJVeniri: Alibek Aliev (Osters IF)Plecări: Lindon Emerllahu (Polissya Zhytomyr), Louis Munteanu (DC United), Marcus Coco (reziliere contract)

https://www.facebook.com/photo?fbid=1281815227309098&set=a.622487359908558

UNIREA SLOBOZIAVeniri: Alexandru Albu (Chindia Târgoviște), Teodor Lungu (Petrocub Hîncești), Laurențiu Vlăsceanu (împrumut FCSB via UTA)Plecări: Eduard Florescu (reziliere contract), Jakob Jeno (reziliere contract), Florin Purece (reziliere contract)

PETROLUL PLOIEȘTIVeniri: Diogo Rodrigues (Zimbru Chișinău)Plecări: Iustin Răducan (reziliere contract), Valentin Țicu (reziliere contract), Ioan Tolea (împrumut, FC Voluntari)

CSIKSZEREDA MIERCUREA CIUCVeniri: Marco Bettini (Primera Nacional), Wilhelm Loeper (Helsingborgs)Plecări: -

https://www.facebook.com/photo/?fbid=1466914078770439&set=a.125598559568671

FC HERMANNSTADTVeniri: Bozhidar Chorbadzhiyski (Botev Vratsa), Eduard Florescu (Unirea Slobozia)Plecări: Vahid Selimovic (reziliere contract)

METALOGLOBUS BUCUREȘTIVeniri: Florin Purece (Unirea Slobozia)Plecări: -

https://www.facebook.com/photo/?fbid=1519454306767548&set=a.529932912386364

Toate transferurile din mercato de iarnă

Ghidul venirilor și plecărilor din Superliga

PROGRAM

Marți, 6 ianuarie, au avut loc primele meciuri de verificare ale formațiile românești, în Antalya. În cele de mai jos, actualizări cu rezultatele lor. (foto Argeș-Bursaspor: Florin Ardelean)

UNIVERSITATEA CRAIOVA2-12 ianuarie, cantonament în Antalya7 ianuarie: Konyaspor10 ianuarie: VfB Stuttgart IIRAPID BUCUREȘTI3-12 ianuarie, cantonament în Antalya10 ianuarie: Wisla Plock11 ianuarie: CSKA 1948 SofiaFC BOTOȘANI5-16 ianuarie, cantonament la Mogoșoaia11 ianuarie: Farul ConstanțaDINAMO BUCUREȘTI3-12 ianuarie, cantonament în Antalya7 ianuarie: Young Boys Berna11 ianuarie: Gangwon FC FC ARGEȘ3-13 ianuarie, cantonament în Antalya6 ianuarie: 1-2 Bursaspor (Moldoveanu)9 ianuarie: Gaziantep FK IIOȚELUL GALAȚI10 ianuarie: Unirea SloboziaUNIVERSITATEA CLUJ3-13 ianuarie, cantonament în Antalya6 ianuarie: 1-2 Fatih Karagumruk (Gheorghiță)11 ianuarie: Dukla Praga12 ianuarie: Widzew LodzUTAStagiu în localitate8 ianuarie: Bekescsaba11 ianuarie: Spartak SuboticaFCSB4-15 ianuarie, cantonament în Antalya9 ianuarie: Beșiktaș IstanbulFARUL CONSTANȚA10 ianuarie: Cernomore Varna11 ianuarie: FC BotoșaniCFR CLUJ4-14 ianuarie: cantonament la Oliva NovaUNIREA SLOBOZIA2-10 ianuarie, cantonament în Mogoșoaia8 ianuarie: AFC Câmpulung Muscel10 ianuarie: Oțelul GalațiPETROLUL PLOIEȘTI3-13 ianuarie, cantonament în Antalya6 ianuarie: 1-1 Gaziantep (Chică-Roșă)9 ianuarie: Fatih Karagumruk11 ianuarie: GKS Katowice CSIKSZEREDA MIERCUREA CIUC3-13 ianuarie, cantonament în Antalya7 ianuarie: Nyiregyhaza10 ianuarie: Arka Gdynia12 ianuarie: FK Zyra AFC HERMANNSTADT3-13 ianuarie, cantonament în Antalya6 ianuarie: 0-0 Kayserispor10 ianuarie: Turan12 ianuarie: Napredak Krusevac METALOGLOBUS BUCUREȘTI3-13 ianuarie, cantonament în Antalya7 ianuarie: Alanyaspor11 ianuarie: Mladost Lucani

Echipele din Superliga sunt în plină perioadă de pregătiri

Programul complet de cantonamente și meciuri de verificare ale echipelor din Superliga

Fundașul portughez a mai jucat în România pentru FCU Craiova, în sezonul 2022/23, iar de atunci a mai trecut pe la Osijek și Ujpest. De maghiari s-a despărțit spre sfârșitul anului trecut, când actuala campioană a Superligii a oficializat transferul său. Acum, aflat în cantonamentul din Antalya, anunță că e pregătit să-și ajute noua echipă să-și îndeplinească obiectivele. „Mi-a fost puțin dor de România. Am fost fericit aici și e bine să revin. Lucrurile se întâmplă la momentul potrivit, iar acum este cel mai bun moment să fiu la această echipă. Cred că am câteva calități care pot ajuta echipa, dar nu e despre mine, ci despre echipă. Din ce văd la primele antrenamente, cred că mă adaptez bine la acest stil de joc, îmi place”, a spus jucătorul de 28 de ani, în cadrul conferinței de presă de marți.

Lusitanul știe că la FCSB așteptările sunt mari, însă spune că presiunea nu-l sperie. Știe că primul pas e calificarea în play-off, în condițiile în care deținătoarea titlului începe 2026 pe locul 9, la două puncte de poziția a șasea. „Mereu a fost așa pentru mine. În fotbal, dacă nu ai presiune, înseamnă că nu joci pentru ceva. Pentru mine, presiunea este un lucru bun. Îmi place presiunea, îmi place să fie presiune pusă pe mine. De fiecare dată când am fost în poziția asta am reușit să fac lucruri bune, deci nu e o problemă. Sunt concentrat să îmi fac treaba la antrenamente și la meci, știu cum funcționează lucrurile în România. Trebuie să jucăm meci de meci. Avem meciul cu Argeș, pe care trebuie să-l, apoi pe următorul, acesta este obiectivul nostru. E un club mare, toată lumea știe asta. Chiar dinainte de a veni în România știam despre acest club, chiar dacă nu joci aici, auzi despre acest club. Vreau să câștig. E un club care luptă pentru obiective mari, vreau să câștig și să ajut echipa să câștige. Încă de când eram la FCU știam că este cel mai mare club din România, meciurile împotriva lor erau meciuri importante, acum sunt aici și vreau să dau tot ce am mai bun”, a spus Duarte. Adaptarea la noua echipă nu ar trebui să fie o problemă pentru apărătorul portughez. Și nu doar pentru că are un trecut în Superliga, ci și pentru că a fost primit foarte bine. „Îi cunosc pe unii dintre colegi, pentru că am jucat împotriva lor când eram la FCU. Când am semnat am fost primit foarte bine, văd că avem un grup bun și puternic. Sunt aici să ajut și sper să joc atunci când îmi dau această oportunitate. Sunt fericit să mă aflu aici. Nu m-am antrenat alături de o echipă o lună și puțin, deci sunt fericit să revin, să joc fotbal, colegii mei m-au ajutat, prima zi a fost foarte bună alături de ei. Îmi plac antrenamentele mult, e o echipă nouă pentru mine, încerc să mă adaptez cât pot de repede și cred că până acum fac o treabă bună. România este o țară bună pentru mine, iar eu sunt o persoană care se adaptează ușor”, a explicat Duarte.

duarte.jpg

Noul fundaș al campioanei a vorbit și despre obiectivele personale, iar în final a avut un mesaj pentru fanii FCSB. „Vreau să înscriu puțin mai multe goluri. În trecut mi-a fost puțin greu, dar sunt un jucător căruia îi place să joace fotbal, îmi place să mă bucur de joc, asta puteți aștepta de la mine. Voi încerca să joc cel mai bun fotbal al meu, să ajut echipa. Fanilor le pot spune că atât eu, cât și toți din echipă ne concentrăm pe obiectivele noastre și să facem totul pentru a obține ce avem nevoie”, a spus Duarte.

Andre Duarte a revenit în Superliga, după doi ani și jumătate, și e pregătit să-și înceapă aventura la FCSB

Duarte e pregătit de noul capitol al carierei: „Pentru mine, presiunea este un lucru bun”

Ana-Maria Popescu

Țicu, Valentin Constantin (player, FCP)

Probabil cea mai neașteptată mutare de pe piața de mercato de până acum a fost transferul lui Valentin Țicu la Dinamo. Crescut de Petrolul, unde a purtat și banderola de căpitan pe braț, Țicu s-a accidentat grav în iulie 2024, iar de atunci nu a mai jucat niciun minut. A suferit mai multe intervenții chirurgicale și când se afla aproape de revenirea pe teren, clubul ploieștean l-a informat că nu se va mai baza la fel de mult pe serviciile sale. Țicu și Petrolul au reziliat de comun acord contractul, iar Dinamo a intrat pe fir, reușind să obțină semnătura fundașului, care a susținut și prima sa conferință de presă în calitate de „câine”, în cursul zilei de luni. „Dorința din 2026 începe cu a mă bucura cât mai mult de fotbal, să mă bucur că am revenit în antrenament normal 100% și asta îmi doresc cel mai mult pentru început. Să mă bucur cât mai mult de fotbal și să îmi recapăt plăcerea de a juca fotbal. Uitasem cum e să te bucuri 100% să joci fotbal. E o trecere și un impact mare, nivelul este mai intens. Mă bucur că sunt aici și că sunt pe teren, pentru mine asta e cea mai mare realizare pentru acest an, că am reușit să fac antrenamente normale, e o perioadă grea între ghilimele, dar benefică pentru toți, mai ales pentru mine, de acumulare, de încărcare, și ca să ne ajute pe întreg campionatul să ne îndeplinim obiectivele. Mă cunoșteam în mare parte cu câțiva de la loturile naționale, cu Musi am fost și coleg, Licsandru este și el din Ploiești, cred că el a fost cel mai încântat să zic așa. Când am luat decizia să părăsesc Petrolul, abia apoi am discutat cu cei de la Dinamo și a venit această oportunitate și cu siguranță nu a fost greu deloc. (n.r. Ai avut și alte oferte?) Au fost ceva discuții, da, dar Dinamo, și mulțumesc conducerii și tuturor celor care mi-au oferit șansa asta și au avut încredere în mine, ne-am mișcat foarte repede și am ajuns rapid la comun acord. M-am văzut cu antrenorul imediat înainte să plecăm în cantonament, am discutat în dimineața aceea, mi-a spus că îi plac jucătorii serioși, știam asta, consider că și eu sunt unul dintre ei, și că o să meargă cu noi până la limite, să spun așa, dar și în condiții de siguranță, să nu ne accidentăm, și că vrea să obțină de la mine tot ce am eu mai bun. Oricare jucător visează să câștige un trofeu, deci e un obiectiv de îndeplinit. A fost un an și jumătate foarte greu, atâtea intervenții chirurgicale, dar pentru mine a trecut și mă gândesc la viitor”, a spus Valentin Țicu în cadrul conferinței de presă.

<h2>„Conducerea Petrolului mi-a spus că nu se mai bazează atât de mult pe serviciile mele”</h2> Țicu a vorbit și despre despărțirea de Petrolul și cum au decurs discuțiile cu conducerea clubului la care a crescut. Jucătorul a recunoscut că a simțit dezamăgire în momentul în care a văzut că nu primește răbdare din partea ploieștenilor pentru a putea reveni pe teren și a-și arăta acolo nivelul, însă și-a luat lecția din situația respectivă. „Petrolul este echipa la care am crescut și la care am oferit tot, și ei mi-au oferit tot până în ziua de astăzi. Pot spune că am devenit omul din prezent și datorită lor. După încheierea campionatului am avut o discuție cu conducerea, mi-au spus că nu se mai bazează chiar atât de mult pe serviciile mele, că acolo au un post de junior, că îmi va fi foarte greu să joc, că ‚nu știm ce hotărâre să luăm’. Cumva a venit și din partea mea această despărțire, pentru că nu îmi doresc să fiu ghimpe nimănui, e mult spus ghimpe, dar e ca idee. Ne-am dorit să ne despărțim în condiții amiabile și așa s-a întâmplat. Pe moment am fost dezamăgit că nu a existat răbdarea să îmi revin, dar știți cum e, e o vorbă românească: un șut în fund, un pas înainte”, a adăugat fotbalistul de 25 de ani.

<h2>„Este provocarea vieții mele”</h2> Fundașul a vorbit și despre perioada provocatoare pe care a reușit să o depășească, deși de-a lungul timpului s-a confruntat cu cele mai negative scenarii, însă a câștigat la capitolul răbdare. S-a arătat însă încântat de pasul făcut la Dinamo și a transmis că nu se teme de ideea de concurență. „După fiecare operație teoretic uiți să mergi, nici nu mai poți ridica piciorul și în momentele alea, cu siguranță, te gândești la cel mai negru scenariu. Au fost gânduri negre că nu voi mai putea juca fotbal, dar am făcut tot ce a depins de mine în fiecare zi ca să pot reveni. Vreau să prind cât mai multe minute, meciuri și să fiu sănătos. Am dovedit că psihic stau foarte bine, dacă după atâtea căzături am revenit și sunt aici, eu cred că sunt foarte bine psihic. Cu siguranță e o provocare, de a mă adapta într-un mediu nou, de a juca la o echipă care se bate la campionat și până acum pot spune că este provocarea vieții mele. Concurența întotdeauna este benefică, dar nu cred că este despre un titular de bază sau nu, întotdeauna într-o echipă este vorba doar de echipă. Cred că jucătorii în cea mai bună formă ar trebui să joace și să ajute echipa cât mai mult. Dacă echipa e bine, cu siguranță întregul lot este foarte bine. Pot spune că răbdarea era un lucru care îmi lipsea înainte de operație și că ușor-ușor a devenit un atu al meu”.

Cluburile din Superliga României își desfășoară cantonamentele în această perioadă, iar noi ne-am deplasat în Antalya, acolo unde se află nu mai puțin de 10 echipe.

De la coșmar la „provocarea vieții mele”. Valentin Țicu a vorbit despre transferul la Dinamo

FC Rapid București (team)

Rapid este una dintre cele nouă echipe aflate în cantonament în Antalya, iar pe 4 ianuarie a organizat prima conferință de presă, susținută de doi dintre jucătorii clubului. Primul care a luat cuvântul a fost Marian Aioani, cel care de-a lungul acestui sezon, și nu numai, și-a ajutat echipa în repetate rânduri prin intervențiile sale, având nu mai puțin de 48 de parade în acest sezon și 6 meciuri fără gol primit. „Pentru anul acesta ne-am propus să ne batem la campionat. Eu îmi doresc să am evoluții cât mai bune și să-mi ajut echipa să câștige cât mai multe meciuri. Vreau să primesc cât mai puține goluri. Cred că anul trecut, meciul cu FC Botoșani, acel 0-0, a fost cea mai bună partidă a mea. Cred că am avut 4-5 parade. Dar sper să nu mai ajungem în situația asta, în care să fiu pus la treabă. Sper ca restul colegilor să mă ajute. Și să reușim să marcăm mai multe goluri. Da, ne dorim titlul, dar va fi un drum lung. Mai sunt 4-5 luni de jucat. Nu cred că locul din clasament ne supără cel mai tare în momentul de față, ci felul în care am arătat. Nu am arătat așa bine în ultimele 4-5 meciuri din an. Când ești la o echipă mare automat este și presiune, dar trebuie să jucăm cu ea, să facem meciuri foarte bune. Acum, majoritatea echipelor se motivează mai mult când joacă împotriva noastră”, a declarat Marian Aioani în cadrul conferinței de presă.

aioani conferinta.jpg

<h2>Grameni: „Ne gândim să revenim pe primul loc”</h2> Cel de-al doilea jucător care a vorbit în cadrul conferinței organizată de Rapid a fost Constantin Grameni, care, asemenea lui Aioani, a anunțat aceeași dorință pentru acest sezon: titlul. Mijlocașul s-a arătat și nerăbdător pentru revederea cu colegii săi după perioada de pauză și a comentat și finalul de an mai puțin bun al echipei sale. „Sunt bine, eram nerăbdator să începem, chiar daca vacanta a fost scurta, noi ne doream să ne întoarcem cât mai repede la ceea ce ne place să facem. Ne place să stăm împreună, să muncim împreună, ne-am obișnuit unii cu ceilalți. Pentru acest an ne dorim titlul. Nu are cum să nu se vadă titlu, mai ales că am fost pe primul loc atâta timp. Am terminat la un punct de Craiova și ne gândim să revenim pe primul loc. Știm cu toții că luna decembrie nu a fost foarte bună pentru noi, am terminat anul cu două înfrângeri, nu e plăcut pentru nimeni, dar asta ne arată că mai avem de muncă. E o lecție. Ne facem să fim mult mai atenți și ne arată că meciurile se câștigă pe teren, cu cap. Trebuie să fim atenți la tot. Am stat sus mult timp, așa că avem șanse reale la campionat. Dar dacă vrem titlu, nu mai putem pierde două meciuri la rând”, a punctat și Grameni.

Grameni conferinta.jpg

Cluburile din Superliga României și-au început cantonamentele de pregătire pentru reluarea competiției.

Aioani și Grameni: „Ne-am propus să ne batem la campionat”

Universitatea Craiova (team)

I-am provocat pe câțiva dintre fotbaliștii străini de la Universitatea Craiova să încerce câteva dintre gustările românești.&nbsp;Cine nu mănâncă ciocolată? Ce au spus despre combinația căpșună cu ciocolată? Ce desert i-a speriat? De la sărat la dulce, fotbaliștii au aflat mai multe despre gustările specifice țării noastre.&nbsp;

Assad Al Hamlawi, Oleksandr Romanchuk și Samuel Teles au avut cheat day la mâncare.

Jucătorii străini de la Universitatea Craiova au încercat gustări românești

Andreea Cio

Superliga feminină

„Cea mai bună prietenă a mea, mingea”, a zis Laura Rus la început de interviu, în vestiarul celor de la Poli Timișoara. Vedeam în ochii ei cu cât drag vorbea de fotbal și de o prietenie cu cea cu care a înscris de atât de multe ori că a devenit golgheter în Champions League. Cea mai bună prietena a ei, mingea. A fost alături de ea când Laura juca handbal, când făcea gimnastică, așteptând ca, într-un final, să o aleagă pentru toată viața. A fost alături de ea atunci când nori negri s-au adunat deasupra, când tatăl Laurei a plecat de tot. Mingea a rămas și a învățat-o pe Laura să-și țină sufletul curat și să învețe diferit viața. Cariera Laurei Rus este o aventură, așa mi-a zis. O aventură din care ține să păstreze cu ea doar lucrurile frumoase. Și are unele cu adevărat prețioase: campioană în 5 țări diferite, desemnată cea mai bună jucătoare din La Liga, hat-trick în fața lui Atletico Madrid, golgheter în Champions League, golul în tricoul României în meciul cu SUA, când 26.000 de oameni o aplaudau. „Simți așa o scânteie în tine”…zice Laura despre momentul în care marchezi. Privind-o în timp ce vorbea, realizam ce om incredibil am în fața mea. După toată aventura trăită, după călătoria care a dus-o în atât de multe țări, inclusiv Coreea de Sud, am stat față în față și am vorbit despre scântei. Și, tocmai de asta, nu ai cum să nu iubești fotbalul.

Care este prima ta amintire despre fotbal? În primul rând e de acasă, pentru că având un frate fotbalist care juca la echipa locală din Bocșa, eram mai mereu pe terenul de fotbal. Și atunci a fost și prima mea conexiune cu cea mai bună prietena mea, cu mingea. Totul se rezumă la acasă, pentru că de acolo am plecat și tot acolo mă întorc.Cum a fost conexiunea voastră, având în vedere că fotbalul v-a legat? Am crescut cu el, iar după ce el s-a lăsat, pentru că a avut o accidentare foarte gravă și a trebuit să se lase din sportul profesionist, mergeam și jucam sâmbăta sau duminica fotbal cu prietenii lui și el nu mă lua cu el în echipă. Și jucam la echipă adversă, să zic așa, și jucam la pariu, că așa era pe atunci. Și acasă îți dai seama că mă certa că îi luam banii. Acum, deși este plecat în Germania, mă susține mereu. El a fost prima persoană care a crezut în tine sau cine a fost? Nu. Tatăl meu a fost cel care a crezut primul în mine, probabil pentru faptul că și el a fost fotbalist. Și cumva a văzut calitățile ce le aveam de mică, fiind în fiecare zi în spatele blocului.El la ce echipă a jucat? A jucat la echipa locală la Bocșa prin anii 90 încolo, poate chiar și 80. Dar știu că a fost un fundaș central foarte bun de picior stâng, de aceea și eu sunt stângace. Cred că asta am moștenit-o de la el.&nbsp;

<h2 style="text-align:center;">Tata a fost fundaș central de picior stâng, de aceea și eu sunt stângace. Asta am moștenit de la el.</h2>

Ce însemna fotbalul pentru tine când erai mică? Însemna totul, sincer. Pot să zic că de când m-am născut, poate că nu m-a născut mama cu mingea în mână, clar. Însă de când am avut această conexiune cu mingea, pot să zic că nu i-am mai dat drumul din brațe. M-a făcut omul care sunt astăzi. Pot să zic că prin fotbal m-am dezvoltat ca om, am înțeles diferit viața.Care e cea mai mare lecție pe care ți-a oferit-o fotbalul? Cea mai mare lecție a fost să rămân omul care sunt. Să nu mă schimbe absolut nimic. Chiar și lucrurile foarte bune și frumoase, chiar și lucrurile rele. Am reușit să-mi țin sufletul curat.Cum ai aflat când erai mică de posibilitatea unui antrenament într-o echipă de fotbal feminin? Jucam în Divizia A la Reșița handbal. Și fiind la liceu, erau acele turnee care sunt și astăzi, pe licee. Unde având niște amicale cu junioarele, aveam o colegă care mergea și la fotbal în sală. Pentru că era futsal atunci. Și mi-a zis hai să încerci și tu. Îți dai seama că antrenorul de la handbal nu știa absolut nimic, iar mama nu mă lăsa. Dar tot m-am dus. Dimineața nu știau că nu mă duceam la câteva ore. Concluzia e că nu trebuie să fugiți de la școală, dar câteodată trebuie. Și așa am ajuns la turneul final la București. Unde, Dumnezeu să-l ierte, m-a văzut domnul Gigi Staicu, care era antrenor la națională. Și unde am cunoscut-o și pe Andreea Pașca, care este chiar din Timișoara și activa la Pandurii Târgu-Jiu. Așa am aflat că există un campionat organizat, m-a sunat, am fost să dau probă. Și am rămas.&nbsp;Deci câți ani aveai tu atunci? 16 jumate. Destul de măricică, da.Și până la 16 jumate ziceai că ai jucat handbal Da. Pentru că eram extremă dreapta.Și gimnastică, corect? Și ai renunțat la ele? Sincer, nu era pe placul meu gimnastica. Asta a fost ceva ce a vrut mama, pentru că ți-am zis. Nu zic în sensul rău că m-a obligat să o fac. Este simplu, nu știam că există fotbalul feminin pe atunci. Dar într-un final chiar și la handbal eram cu mingea, jonglam. Mă mai vedea antrenorul, mă certa.Sunt curioasă ce a zis mama ta când i-ai spus să fii fotbalistă. Îți dai seama că nu a fost de acord. În ziua de azi, a ajuns să fie mândră. Zice&nbsp;„da, da, aia e fata mea.”&nbsp;

https://www.facebook.com/LalaRus09/posts/pfbid02ZhgpQAqTUFd5Ujt6VSJn8zkn2CRuyCsuXm6jpFLgXENCU4YLPWDJcX5W2K6gXrXil

Ai un moment în care fotbalul simți că te-a sprijinit la modul personal? Prietena ta, mingea, a fost acolo când aveai nevoie? Da. Cel mai greu moment poate acela când a murit tatăl meu. Pentru că doar pe teren fiind, mă simțeam cumva.... nu mai simțeam acea apăsare pe suflet, greutatea pierderii lui. Mulțumesc în fiecare zi fotbalului pentru asta. Mi-aș dori ca toți sportivii să simtă conexiunea asta cu orice sport, nu neapărat fotbalul. Trebuie să fie așa ca să poți să ajungi să faci ceva, ca adevărat.Și ai început să faci ceva de la Pandurii, cu prima cupă câștigată. Da, chiar aici la Timișoara. Aici pe Dan Păltinișanu. Timp de trei sezoane la Pandurii mereu eram pe locul doi. Mereu era ceva ce ne lipsea ca și echipă și individual mie. Și nu reușeam nicicum să câștigăm campionatul. A fost, cred că, primul moment în care am ținut cu adevărat un trofeu mână. Și am zis, eu îmi doresc mai multe și o să fac mai multe. La Pandurii în ultimul an a fost un an excelent atât pentru mine, cât și pentru echipă. Pentru că deși am pierdut campionatul printre degete, fiecare dintre noi am dat tot ce am putut și chiar dacă nu ni s-a pus medalia la gât, noi în sinele noastre am știut că suntem campioane. Și după aceea a urmat cupa. În sfârșit, am adus un trofeu la Târgu Jiu. Și cred că a fost prima dată când m-am simțit atât de mândră și am zis eu trebuie să plec, trebuie să plec. Trebuie să fac ceva. Și la o lună am primit acea ofertă unde am plecat în Spania, în prima ligă.&nbsp;

Și de acolo a început o călătorie… De acolo a început aventura Laurei Rus, care deși a fost cu multe peripeții, cu multe lucruri grele, a fost una din care țin să-mi amintesc doar lucrurile frumoase. Hat-trick-ul pe care l-am dat împotriva lui Atletico Madrid. Când am fost desemnată în 2010 cea mai bună jucătoare în La Liga și multe altele. Am simțit cum e să joci la un nivel înalt, să joci împotriva unor jucătoare puternice. Sonia Bermudez, care a fost desemnată antrenoarea naționalei de feminin a Spaniei. Jennifer Hermoso, pe care am întâlnit-o când jucam în Danemarca. Marta din Brazilia care e cea mai bună la fel, am întâlnit-o în Champions League.În câte țări ai fost campioană? Hai să mă gândesc așa. România, că am fost de două ori cu Farul. Cipru, Danemarca, Belgia și Bulgaria. Sper că n-am uitat vreuna. Mi-ajunge, nu? Da, cinci țări diferite. Cel mai mult, cel mai mult, îți dai seama, mi-am dorit în țara mea și am reușit.&nbsp;Care a fost momentul în care ai fost cea mai mândră de tine? Am două. Cu naționala și la club. Cu naționala când am dat golul, în barajul cu Portugalia, când am fost foarte aproape să ne calificăm. Iar la club, când am ieșit golgheteră în Champions League.&nbsp;Ar mai fi și golul împotriva Americii, 26.000 de oameni în tribună care mă aplaudau.&nbsp;Poți să ne explici cum se simte în interior atunci când dai un gol? Simți așa o scânteie în tine care parcă te face să... știi cum sunt artificiile alea...&nbsp;„VUM VUM”&nbsp;.Cum a fost reacția ta când ai văzut știrea oficială că ai ieșit golgheter în Champions League? Eram acasă la mama, în vacanță, la Bocșa și m-a sunat sau mi-a trimis mesaj impresarul. „Uită-te, uită-te, că ai ieșit golgheteră în Champions League”. Îți dai seama, nu-mi venea să cred. M-am dus la calculator și am căutat „Laura Rus”. Când am văzut pe UEFA știrea, cred că am țipat la mama, a venit mama, plângeam. Mama mă întreba de ce plâng. Când plângi toată lumea crede că e de rău. „Mamă, am ieșit golgether”.&nbsp;Mama: „ce-i aia golgheter?” O mândrie extraordinară. Știi că am ieșit în 2012 golgheter în Champions League? Româncă! Primul rând trebuie să iei tu astea să te motivezi pe tine, să te autodepășești. Și nu neapărat să vină lumea să te aplaude. Criticile sunt peste tot și judecățile. Important e să știi tu și tu să te aplauzi, dar să știi să te și critici. Pentru că doar așa poți să evoluezi ca om.Care a fost cea mai mare critică pe care ți-ai oferit-o de-a lungul carierei? Când știam că pot mai mult și m-am oprit. În sensul că au fost momente în viață, oferte de la echipe, cluburi foarte mari din Europa, și pur și simplu am zis că nu, pentru că credeam că nu pot. Poate că asta este și unul dintre cele mai mari regrete ale mele. Pentru că deși CV-ul e bunișor, să zic așa, putea să fie mai greu. Vreau să cred că refuzul ăla să fie azi un lucru care m-a învățat multe. Și chiar m-a învățat, pentru că în primul rând m-a învățat să accept greșeala mea.

Ai fost totuși în atât de multe locuri și ai trăit atât de multe experiențe diferite. Eu sunt curioasă. Cum a fost în Coreea de Sud? Coreea de Sud, deși crede-mă că în prima săptămână plângeam în fiecare zi. Era foarte greu, mai ales când nu înțelegeam nimic. Cea mai frumoasă și nebună aventură pe care am avut-o vreodată. N-am simțit acolo nicio barieră în a fi judecată că fac un sport de băieți. Eram tratați de la egal la egal, iar condițiile… incredibile. Chiar deși mi-a fost foarte greu, în al doilea an am ieșit golgheter. În primul an nu știu dacă am dat 3 goluri. Atât de greu mi-a fost să mă obișnuiesc cu stilul lor de joc, cu mentalitatea, cu mâncarea.&nbsp; Aveam două meciuri pe săptămână, antrenamente la șase dimineața, dar sunt aici, am reușit. Trei ani.

<h2 style="text-align:center;">În Coreea de Sud nu m-am simțit judecată că fac un sport de băieți.</h2>

Cum e stilul lor comparativ cu al nostru? Foarte multă muncă. În sensul că noi câteodată mai avem zilele alea proaste sau zilele în care nu vrem să muncim. Dar la ele nu vezi așa ceva. Ele muncesc, muncesc, muncesc. Și au stilul ăla de joc, deși zic sunt mai mult pe fizic, pe forță… e tehnic, de fapt. Pun mingea jos, o pasează. Mi-a plăcut foarte mult. A fost un stil de joc care mie îmi place. Încă am un video care mi l-a făcut agentul pentru CV. Câteodată mă uit și îmi zic „aia nu sunt eu”. Așa de bine m-am simțit, dar în al doilea an. În primul an mi-a fost foarte greu. Până m-am obișnuit. Deși ei încercau, nu știau engleză. Încă și numele mea era scris pe spate de la Lala, nickname, dar era scris Lara. Poate că nu vorbeau&nbsp;în engleză, dar când îmi zâmbeau, îmi dădeau o liniște incredibilă. Cu antrenorul vorbeam o dată pe lună, erau mici ședințe în care veneau impresarul european și impresarul coreean, și îmi explica atunci antrenorul stilul de joc sau sistemul. Dar era îndeajuns să-mi zâmbească.&nbsp; Ai apucat să înveți limba lor? Da, am învățat gamsahamnida, înseamnă mulțumesc. Acolo am învățat fiecare literă din cuvântul respect. Când intra căpitanul pe ușă, mereu era… te aplecai, annyeonghaseyo, da… era incredibil. Mi-a plăcut foarte mult.&nbsp;Eu asta-mi doresc acum. Să mă bucur de ce mi-a mai rămas să joc și pe partea cu antrenoratul. Să primesc, să am liniște sufletească, armonie și bucuria de a juca, de a mă duce cu plăcere la antrenamente și la meciuri. Dacă ai lucrurile astea, n-ai cum să nu reușești, e imposibil. Nu reușești atunci când ești frustrat, când nu ești fericit. Și asta am învățat din Coreea de Sud.&nbsp;

Cum a fost experiența Belgia, mai ales în raport cu o prietenie dragă ție? Da, Ștefi, Ștefania Vătafu. Sincer, răspunsul meu de a zice DA la Anderlecht a fost în mare pentru că era și ea acolo. Ne cunoșteam, jucam la națională, aveam o relație de respect. Și în ziua de azi îmi este cea mai bună prietenă. Mi-e ca o soră. Nu știu dacă mulți au șansa asta de a-și face o prietenie atât de frumoasă cum o am eu cu ea. Și ea a fost un reper pentru mine în foarte multe lucruri, în fotbal cât și în viața personală. Mi-aș dori să am caracterul ei atât de liniștit în teren. În schimb, eu în teren sunt pitbull, să zic așa, dar nu e cu răutate. E dorința arzătoare ce o am înăuntru aici, nu neapărat ceva de rău. Dar și experiența la Anderlecht a fost foarte frumoasă. Să joc în Champions League după mulți ani și să înscriu și tot a fost frumos. Până la un punct. Dar lăsăm punctul ăla acolo.&nbsp;

<h2 style="text-align:center;">Eu în teren sunt pitbull.</h2>

Punem punct la Anderlecht și mergem la echipa națională. Cum a fost prima convocare? Cum ai reacționat când ai primit mesajul sau telefonul vino la națională? Prima convocare a venit după turneul acela la futsal și după aia când activam deja la Pandurii. În primul rând, am simțit mândrie. Mi-aduc aminte că am avut primul amical, pe undeva pe la Câmpina. Cred că a fost cu Moldova, dacă nu înșel. A început imnul… Nu că nu-l știam... n-am mai putut de emoții să-l cânt. Țin minte că aveam echipamentele alea mari de băieți, cum arătam… Era mândria aia pe care nu o simți decât când porți tricoul naționalei pe tine. Nu se compară cu un alt tricou. Chiar și dacă jucam la Barcelona, nu poți să compari. Se reprezinți țara ta mi se pare cel mai mare lucru pe care poți să-l faci ca sportiv. Pentru că se zice că acolo ajung cei mai buni, nu?Și tu ai ajuns foarte repede. Da, am ajuns foarte repede. Și foarte repede de la junioare la senioare. Deși nu eram titular încă la senioare, să fiu acolo lângă fotbaliste care erau pe atunci...&nbsp;Și cu sacul de mingi după mine,&nbsp;ascultam tot ce făceau. Era o chestie pe care consider că trebuie să o faci mereu. Dacă nu asculți, nu progresezi, n-ai cum. Și să fiu lângă ele a fost ceva de vis.&nbsp;Dar cum simți că acum cele mici fură de la tine, fix cum făceai tu când ai început cu fotbalul? Poate că dacă nu ar fi existat telefoanele acum, poate că erau ca mine. Nu, nu doresc să fi fost ca mine, glumesc. Nu știu, eu de fel sunt curioasă. Încerc să mă documentez, să învăț. Trebuie să știi cumva să-ți trezești interesul la antrenamente, să înveți, să fii concentrat. Iar ele acum, la partea asta cu concentrarea, mai avem de lucru cu ele, dar depinde și ce-ți dorești. Eu zic că dacă nu ai un scop sau un obiectiv, cum reușești? Greu. Te trezești așa dimineața și mă duc să fac ce? Asta cred că le lipsește probabil și faptul că acum sunt alte vremuri acum.&nbsp; Sunt diferite generații, dar sunt foarte talentate unele, să știi. Merită să ai răbdare cu ele și să le înveți. Trebuie doar să te antrenezi, să muncești, să fii preocupat. Când intri pe ușa de la stadion, nu mai există nimic. Să fii aici concentrat, că altfel nu merge. Telefoanele... cel mai toxic lucru.Deci când vei fi antrenoare, asta va fi prima regulă? Fără telefoane? Da. Aici la Poli mi se zice străbunica, că sunt cea mai bătrână. Da, cred că și noi avem de învățat de la cele tinere. La fel și ele de la noi. Sunt foarte multe jucătoare noi aici, dar ideea e că simțim plăcere. Eu simt plăcere la antrenament. Mă duc cu drag. Pentru mine asta e tot ce-mi contează acum. Și cu telefoanele... le lasă la ușă acolo când intră în vestiar.

Are un farmec diferit Poli? Bine, pentru tine înseamnă și aproape de casă. Când am decis să vin la Poli, în primul rând m-am gândit la ce va urma pentru mine. Va veni și momentul în care trebuie să bat cuiul ăla, să pun ghetele. Trebuie să bat mai multe, ca am mai multe perechi. Trebuie să mă gândesc ce urmează. Ei mi-au oferit șansa asta. Sunt acum lângă Nadine, care e principal la Under 15. Sunt lângă ea, învăț. O să urmeze să fac și școala, să-mi fac și licențele. Și da, e acasă. Mama e la 80 de kilometri. Orice zi liberă înseamnă acasă. M-am urcat în mașină și am plecat. Sau cu bicicleta, depinde. Să știi că e foarte bine la Poli, pentru că se bazează pe tinere. Le dau o șansă și chiar le dau cu adevărat. Adică mai mult de jumătate din echipă e de 14, 15, 16, 17 ani. Eu chiar mă simt bătrână aici. Străbunică, chiar mă simt, serios. Dar să știi că putem face ceva frumos.Ce-ai vrea să învețe cel mai mult de la străbunica? Îți dai seama, fiind un reper pentru ele cândva în fotbal, să mă aibă aici în vestiar e un șoc și înțeleg. Mai vin și mă mai întreabă cum trebuie să facă unele lucruri. Și asta e foarte bine, pentru că la fel și eu pot să mă duc la ele.&nbsp;Deci nu e neapărat că ele trebuie să vină la mine. Și eu pot să mă duc la ele, că e reciproc, înțelegi?Și atunci mă face și pe mine să mă simt bine că, la rândul meu, pot să le dau ceva înapoi și împreună să reușim să punem totul pe teren acolo și, ți-am zis, să ne bucurăm de fotbal. Că în ziua de azi e greu să te bucuri, mai ales în România.&nbsp;Ce înseamnă pentru tine să spună părinții că fetele lor s-au apucat de fotbal datorită ție? E lucrul care mă motivează în fiecare dimineață să mă duc pe drumul meu. În a antrena copilele sau în a mă antrena eu cu echipa. Pentru că… nu vreau să mă plâng sau să sune a plângere că nu m-au pus pe mine aici unde trebuie să mă pună în țara mea. Nu, deloc. Dar nefiind atât de apreciată direct, să-mi scrie părinții… și la plecarea de la Farul, mi-au zis că îmi mulțumesc, pentru că fiica lor s-a apucat de fotbal datorită mie.&nbsp; Îți dai seama că mă face să-mi doresc să mă autodepășesc în fiecare zi, pentru că știu că fotbalul mi-a dat, dar și eu dau înapoi prin simplu fapt că fetele astea mici se apucă să joace fotbal. Și, pe lângă asta, sportul în sine e sănătate. Sportul te poate ajuta să te dezvolți, să te maturizezi, să vezi lucruri sau să faci lucruri pe care nu știu dacă poți să le faci ca și un om normal. Și eu cred că în orice sport, cu tot cu înfrângeri și zile proaste, cea mai mare parte e fericirea aia, sunt emoțiile pure, sincere.Poți să ne spui câteva lucruri despre Cupa Laura Rus? Am ajuns să o fac pentru că îmi doream să dau înapoi ceva fotbalului. A luat naștere așa la o nebunie de-a mea și în ziua de azi avem șapte ediții, a fost și internațională. Am avut oameni veniți și din Serbia, și din Ungaria. Am oameni lângă mine care mă ajută, primăria din Bocșa, o grămadă de oameni care cumva mă ajută să fac posibilă această cupă în fiecare an. Și sincer, a fost un succes la fiecare cupă.&nbsp;

Laura Rus a scris deja o carte. Spune că pe a doua vrea să o scrie după ce se retrage, după ce bate cuiele alea, pentru toate ghetele purtate vreodată. Și sunt multe. Până atunci, încă se bucură de capitolul Poli Timișoara și se pregătește de cariera de antrenoare. Pentru că vrea să dea înapoi fotbalului. Că așa e Lala, nu o poți opri. Mai ales când pornește scânteia aia și se aude VUM, VUM, ca la artificii. Laura Rus în sine e o sărbătoare. Cu goluri, cu lecții, cu prietenie, cu telefonul lăsat la ușa vestiarului. Pentru că e îndeajuns fotbalul ca să fii fericit. Și mingea, cea mai bună prietenă.&nbsp;

„Știi că am ieșit în 2012 golgheter în Champions League? Româncă!”

Lala și călătoria ei extraordinară în fotbal

La doar 20 de ani, Rotund se poate lăuda că a lucrat cu un. nume important precum Claudiu Niculescu, a ajuns la Dinamo și a dat golul unei victorii cu FCSB. O reușită venită chiar în Ghencea, în tricoul Unirii Slobozia, și care a făcut posibilă una dintre marile surprize din acest sezon de Superliga. Ialomițenii au încheiat 2025 într-o notă pozitivă, reușind să câștige cu ultima clasată, Metaloglobus, scor 3-2, și punând astfel capăt unei serii de nouă înfrângeri în campionat. Un succes care poate fi un nou început, iar Rotund este convins că el și colegii săi vor reuși să o mențină din nou pe Unirea în prima ligă. Până atunci, atacantul de 20 de ani împrumutat de la Dinamo și-a spus povestea, într-un interviu pentru superliga.ro. Să începem cu începutul. Spune-ne cum a început fotbalul pentru tine. Fotbalul pentru mine a început când aveam 4 ani, aproape 5. Era un antrenor de la CFR și împărțea pliante pentru înscriere la fotbal. Așa au hotărât ai mei. Aveam foarte multă energie și ai mei au hotărât să mă dea la fotbal. Pliante de la CFR și fan U Cluj? Cum s-a întâmplat asta? Nu știu. La 5 ani nu realizezi. Dar după mi-a intrat în sânge acel spirit. Îți amintești primul tău meci pe stadion? Da, a fost tot așa, chiar după ce am început fotbalul la 5 ani. A jucat România un meci, dar nu mai știu cu cine. Știu sigur că a fost pe Cluj Arena. Și mi-a plăcut foarte mult. A fost și plin stadionul, a fost o atmosferă foarte frumoasă. Dacă ar fi să-i întrebăm pe părinții tăi cum era Raul când era mic, ce ne-ar răspunde? Nu am fost un copil problemă, să zic așa. Am fost destul de cuminte, la locul meu. Nu am făcut și nu am creat probleme. Ce sacrificii ai spune că au făcut părinții tăi pentru cariera ta? Au făcut destul de multe sacrificii, și în legătură cu banii, și cu timpul, să fie tot timpul lângă mine. Chiar și acum vin destul de des la mine și când am fost la Sibiu a fost o perioadă destul de grea. Fiind plecat pentru prima dată de acasă, încercau să vină cât mai mult la mine, să nu mă simt singur. Ți-era dor de casă? Și acum îmi e, dar și atunci a fost destul de greu. Așteptam pauza să pot să plec acasă. Părinții tăi te-au susținut dintotdeauna în cariera pe care ai vrut să o urmezi sau și-ar fi dorit o altă carieră pentru tine? Nu, m-au susținut 1000% în cariera asta. Deci nu s-a pus problema, au fost alături de mine tot timpul.

Rotund, Raul Codruț

Ai fost din totdeauna atacant sau ai început mai din spate? Nu, cam tot timpul. De la juniori mi-a plăcut să fiu atacant, să marchez goluri, să joc în față. Cum a fost perioada pe trecută în liga secundă, la Șelimbăr? A fost o perioadă frumoasă pentru mine, fiind primul sezon la seniori și reușind să fiu cel mai bun marcator U21 din ligă. A fost o perioadă bună. Ai simțit presiune? Nu, presiune nu. Mai ales că și Mister Claudiu Niculescu a fost tot timpul lângă mine, îmi dădea foarte multe indicații, sfaturi. Și am simțit așa, nu am simțit o presiune, am simțit un ajutor. Claudiu Niculescu a cântărit și în decizia ta de a merge la Dinamo? Poate a fost și o vorbă spusă de el acolo... Ți-a dat sfaturi? Da, sfaturi da, dar în legătură cu Dinamo, nu. A fost bucuros când a auzit și a zis să fiu cum mă știe el de la Șelimbăr. Cum a fost trecerea de la liga a doua la Superliga României? A fost un pas înainte pentru mine, doar că este alt ritm în Superliga față de liga a doua, altă intensitate la antrenamente. Mai ales făcând pasul și la Dinamo. A fost puțin mai grea adaptarea, dar a fost totul bine. Îți mai amintești momentul debutului alături de Dinamo și ce ai gândit în momentele alea? Da, a fost la Oțelul, cred că nu o să-l uit niciodată. Eram la încălzire, mă așteptam, fiind foarte mulți accidentați, să conteze pe mine antrenorul. Și m-a chemat, m-am schimbat și nu m-am gândit foarte mult la ce va fi. Am intrat în teren și am arătat ce pot. Cum ai luat decizia de a pleca sub formă de împrumut de la Dinamo? Decizia a fost luată cu oamenii din staff-ul lui Dinamo și cu impresarul meu. Să vin aici, să prind mai multe minute, să joc mai multe meciuri și până acum se dovedește a fi o decizie bună. Andrei Nicolescu a spus despre tine că ești ”câine” adevărat și voiam să te întreb, știind că țineai cu U Cluj când erai mic, te consideri ”câine” adevărat? Da, mi-a intrat în sânge acest fenomen de ”câine”. Da, pot să spun asta. Cum a fost pentru tine trecerea la Unirea Slobozia? Colegii m-au primit bine, mă și cunoșteam cu unii jucători. M-am acomodat repede. Fiind foarte mulți români în echipă, e mai ușor să te acomodezi.

Și dacă te-aș pune să închizi ochii și să te gândești la amintirea care ți-e cea mai dragă pe care o ai din momentul în care ai ajuns la Unirea Slobozia, la ce te-ai gândi? La golul cu FCSB, nici nu trebuie să mai închid ochii. Cum a fost pentru tine momentul în care ai înscris tocmai în poarta FCSB-ului? Și în Ghencea... Da, și în Ghencea. Multă lume îmi adresează întrebarea asta, dar rămân fără cuvinte când mi se adresează întrebarea asta. Este un sentiment de mândrie. Și o bucurie pentru mine, mai ales că am și câștigat acel meci. Ai conștientizat ce s-a întâmplat? Da, conștientizez ce se întâmplă. Ai spus că, după acel gol, îți doreai foarte tare să te întâlnești cu părinții tăi. Și voiam să te întreb dacă ai reușit să te întâlnești cu ei. Și cum au trăit ei bucuria acelui gol? Nu am reușit să mă întâlnesc cu ei, doar pe telefon, pe cameră. Mă întrebau cum am reușit. Nu știu, am făcut preluare și am tras la poartă și de acolo... Ce obiective ți-ai setat în acest sezon, alături de Unirea Slobozia? Să fiu sănătos, în primul rând, cu ajutorul lui Dumnezeu să mă feresc de accidentări și cu echipa să ne îndeplinim obiectivul. Personal, să am realizări, goluri, assist-uri.

Ce-ți place să faci în timpul liber? În timpul liber îmi place să stau în casă, să mă uit la seriale, filme. Cam atât. Și nu te relaxezi cumva și pescuind? Și la pescuit îmi place, doar că acum nu e sezonul, e frig și nu prea îmi place frigul. Cum a început pasiunea ta pentru pescuit? La vârsta ta este o activitate surprinzătoare. Eram cu un antrenor la juniori. Aveam șapte sau opt ani. Ceva de genul. Și am mers cu mai mulți colegi. Eram la ”Liviu Antal”, așa se numea școala de fotbal. Și ne-am strâns așa și am mers la pescuit. Și nu știu, a fost totul așa foarte... Nu știam nici măcar să țin mâna și am prins un pește. Și de atunci a fost senzația aia. Am prins un pește și așa a devenit o pasiune. Cum ai răbdare să faci asta? Răbdare? Nu știu, am foarte multă răbdare în general. Mai ales acolo, îmi place să stau și să mă relaxez. Chiar și singur. Și ai și echipament, tot ce-ți trebuie, pentru pescuit? Da, am investit foarte mulți bani, da. Ce înseamnă foarte mulți bani? Nu știu să zic așa o sumă, nu pot să o calculez pe toată, dar undeva la câteva mii de euro. Și de câte ori mergi la pescuit într-un an? Nu știu, aș zice de cinci, șase ori pe an, ceva de genul. Care e cea mai mare captură cu care te lauzi? Recent a fost un crap de vreo 12 kg. Te-ai pozat cu el? Da. Trebuie să ne trimiți poza. A și apărut, am pus-o pe Instagram și a apărut pe TikTok. Eram cu Mărginean, cu prietenul meu cel mai bun și cu Costin, ce a plecat de la Dinamo. Dacă ai putea să faci schimb de tricouri cu oricare fotbalist din lume, care ar fi acela și de ce? Cu Cristiano Ronaldo. De mic am așa o pasiune și îl urmăresc în ceea ce face și cum se comportă pe teren, cum se antrenează. Este idolul meu până la urmă. Și echipa favorită? Real Madrid. Un mesaj pentru fanii Sloboziei? Îi așteptăm lângă noi, să fie încrezători pentru că ne vom îndeplini obiectivul, simt asta. Avem o echipă bună și aștept să fie alături de noi, mai ales de la anul când vom și juca acasă, pe stadion, o să fie în număr mult mai mare alături de noi.

Raul Rotund a marcat cel mai important gol al carierei în Ghencea, împotriva campionaei FCSB, într-un meci ca un derby personal

Dinamovistul care a bătut-o pe FCSB cu Slobozia: „Mă consider un 'câine' adevărat”

Pentru orice jurnalist, să fie față în față cu Alex Chipciu este un moment special. Și, pentru că este o perioadă mai vulnerabilă a anului, să zicem, pot începe acest articol cu experiența personală. Îmi dau voie. Am crescut în carieră urmărindu-l pe Alex crescând în cariera lui. Bineînțeles, nu putem compara, dar puteți doar să vă imaginați că nu au fost puține emoțiile atunci când s-a așezat pe canapea, în sala de la Cluj Arena. L-am cunoscut prima oară în 2016, când el lupta pentru România la EURO și eu făceam parte din echipa „Eu sunt 12”, călătorind alături de suporteri români la Paris, ca să ne bucurăm în galben. Aproape 10 ani mai târziu, ne-am reîntâlnit. Și știți, poate mulți dintre cei care scriu despre meciuri, despre jucători și transferuri, nu lasă trăirile proprii să apară printre rândurile așezate pe foaie, dar ele mereu vor exista. Și, uneori, poate în momente vulnerabile ale anului, cum e Crăciunul, putem să lăsăm cu toții garda jos și&nbsp;emoțiile să preia tastatura.&nbsp;Pentru mine, interviul cu <a href="https://www.superliga.ro/jucatori/chipciu-alexandru-8f43b250">Alex Chipciu</a> a fost cel mai frumos mod în care puteam încheia un an muncit. După mulți ani munciți.&nbsp;Și poate aici ar fi fost loc pentru scris statistici, meciuri jucate și banderole purtate, dar cred că și Alex va aprecia că am ales altă variantă. Tocmai pentru că asta ne-a arătat de atâtea ori pe teren și în afara lui. Că fotbalul îți iese bine dacă ești om bun cu adevărat. Și dacă te arăți așa cum ești. El așa a fost mereu. Și îi mulțumesc pentru exemplu.&nbsp;Acum, ne întoarcem în sala de la <a href="https://www.superliga.ro/cluburi/fc-universitatea-cluj">Cluj Arena</a>. Lavalierele merg, camera pornită, începe povestea.&nbsp;

Vreau să te întreb, Alex, ce îți place cel mai mult la viața ta de acum?
Sunt mai liniștit decât atunci când eram tânăr. Am rutina asta zilnică. Rar greșesc cu ceva în programarea ei.
Aș spune că am câștigat mult pe partea asta de autocontrol.
Indiferent cât ai avea autocontrol, îmbătrânești și devii mai înțelept, și așa mai departe, și rațional vorbești ca și cum ești cel mai mare poet, în același timp, tot cauți copilul ăla din tine și senzația tinereții și puterea. Doar că, într-adevăr, acum, cu mintea de acum, parcă n-aș mai vrea agitația de la 20 de ani și tot haosul ăla. <h2 style="text-align:center;">Pe mine mă consolează alea 90 de minute pe teren și, când câștigi, momentele de după parcă îți dau o stare de copilărie.
</h2> Ziceai de copilărie, tu ești tată de patru fetițe, poți să zici că te-au învățat ceva despre răbdare și echilibru, lucruri pe care fotbalul poate a reușit mai puțin să te învețe?
Da, e posibil că lucrurile astea se întâmple inconștient. Aș spune că la primele două fete eram totuși, sau chiar aș spune la prima, mult mai impulsiv.&nbsp;Bine, nu s-a întâmplat niciodată să fiu impulsiv cu ele la modul de o violență fizică. Dar eram mult mai agitat în reacții. Ziceam: „Stai acolo!”. Nu aveam control deloc. Dar acum cred că sunt foarte liniștit în managementul lor. Adică nu am... E zero presiune din partea mea pentru ele. Mai fac și sport în timpul liber și chiar râdeam cu soția că am colegi sau foști colegi care nu păreau că sunt genul meu și cumva ei se poartă cu copiii având așteptări mari și „Trebuia să facă aia, trebuia să facă nu știu ce” și nu ai spune niciodată că ar fi putut fi genul ăsta. În schimb, eu, care aș fi putut să fiu genul ăsta sunt... nu am nicio treabă. Am mai declarat lucrurile astea. Câteodată, sunt nebun pe teren și impulsiv în declarații și așa mai departe și cred că dacă m-ar vedea cineva într-o zi normală din viața mea, acum cu rutina asta, cu plictiseala asta, cred că ar spune că sunt alt om în viața de zi cu zi.

Ce sport fac fetele?
Două dintre ele fac tenis, una a făcut volei, acum în ultimul timp n-a mai fost. Mai fac și înot, echitație. Le-am lăsat să facă mai multe lucruri și, dacă în viitor va fi ceva de performanță, vom vedea, dar eu n-am nicio așteptare. Adică, clar, la toate patru sentimentele mele sunt la fel, indiferent de ce o să facă ele. Poate să fie una Simona Halep și una să nu facă nimic. La mine, lucrurile vor rămâne la fel cumva. Eu am fost crescut de tata, în treaba asta, să mă motiveze încontinuu, încontinuu. Și dacă dădeam 100 goluri, îmi spunea că e mai bun nu știu cine. Dar în același timp îmi și plăcea foarte mult, adică nu mi-a creat traume, să n-am încredere în mine din cauza asta. Și mă și certam cu el non-stop. Adică niciodată nu-l lăsam ca el să-mi zică ceva și eu să zic „Da, așa e!”. Mă și certam cu el la maximum. Țin minte după un meci la Anderlecht, făcusem la Eupen 2-2. Și el era în spatele autocarului și a scris ceva pe Facebook, că „2-2 după un meci slab”. M-am adus acasă, l-am terorizat. Zic „Cum poți să scrii tu treaba asta pe Facebook?”. Dar pe mine m-a înrăit într-un sens bun, aș spune. Dar eu, în comparație cu el, am așteptări zero.
Chiar voiam să te întreb dacă ai preluat ceva de la tatăl tău?
Pe teren, de exemplu, da, am preluat. Pentru că și tatălui meu îi plăcea fotbalul, a jucat și el fotbal la un nivel mic. A fost în cadrul armatei și la armată jucam miercurea, parcă, jucam fotbal cu el și cu colegii. El a avut gradul de maior, dar cât l-am prins eu copil, era căpitan la grad. Și jucam cu colonei, eu știu, șefi de stat major, ceea ce, față de tată, erau grade importante. Dar el nu avea nicio treabă, îi certa și pe comandanți și pe toată lumea. Și cumva, impulsivitatea asta pe teren cred că am luat-o de la el. Nu îi plăcea să piardă deloc, voia să fie bun, îi certa pe toți pe teren, dar asta nu înseamnă că e un lucru bun să fii impulsiv sau să-i cerți pe colegi.

https://www.instagram.com/andreea.c.preda/p/DKEOI9jorNh/

Cum era Crăciunul alături de tata, mama, în copilărie?
Am păstrat sărbătorile astea la noi cumva, le-am menținut mereu, cu bucurie, cu bradul, voiam bradul să fie cât mai repede făcut. Am păstrat toate sărbătorile cu intensitate și aș spune că soția cred că a adus-o la extrem cu toate sărbătorile, la extrem în sensul pozitiv. Bradul e făcut din noiembrie, dacă se poate, sărbători, zile de naștere, avem încontinuu câte o sărbătoare. Fetele, la fel, au nume de sfinți toate. Una e născută pe 1 decembrie, deci când prindem sărbătorile, le trăim. Mama stă cu noi mereu, soacra vine și ea, sora mea, la fel, cu cumnatul vin și ei. Crăciunul, la fel, e cu familia, casa e plină mereu. Moșul e același. În fiecare an vine Moșul, în ultimii șase ani, în același format, în aceeași casă, în aceeași... Cumva mai și râdem câteodată că am tot schimbat în ultimii șase, șapte ani, de când m-am și întors eu în România. Au fost alde „Pinti”, nu știu, Cornel Râpă, foștii colegi de-ai mei, Bălgrădean, nașul meu, Rusescu, și câteodată mai mixăm. Dacă pleacă unii, vin alții. De fiecare dată când ne întâlnim, începem să ne întrebăm care a fost acum trei ani. Și ne certăm care a fost, care n-a fost. Deci cumva, nu știu, probabil anul ăsta o să avem aceleași discuții.
Și te-ai costumat vreodată în Moș Crăciun?
Nu, niciodată.

Dacă le-aș întreba pe fetițele tale, acum sau peste câțiva ani, de ce ar fi mândre de tatăl lor, ce ți-ar plăcea să spună?
Aș spune că trăiesc cu noutatea și cu tinerii de la echipa națională. Ele mă întreabă: „Dar Ianis ce făcea? Dar Man ce făcea?”. Dar probabil de mine, de Stanciu, pe care l-au văzut de foarte multe ori, s-au și plictisit și nici nu m-au prins pe mine într-un moment la 20 ceva de ani să vadă cum eram la 20 ceva de ani să poată să facă comparații, doar mă mai întreabă așa câteodată „Dar auzi, dar tu ești mai bun decât... erai mai bun decât Coman, erai mai bun decât nu știu cine?”. Întrebări.
Și ce le zici?
Fac caterincă, le zic „Eu eram cel mai bun, zic, eram o bestie a naturii”. Dar legat de mândrie, eu, personal, n-am așteptarea asta să le aud spunând „Ce tată am!”. Cea mică, Serena, mi-a zis „Tati, dar e foarte cool așa să vină oamenii să facă poze cu tine”.&nbsp; Și i-a spus și soției la fel: „Păi, mami, eu pot să fac poze cu tati când vreau eu, nu cum fac oamenii ăștia o dată la nu știu cât timp”. Dacă ți-ar zice vreuna dintre ele că vrea să facă fotbal?
Eu am vrut să le dau și la fotbal să joace. Cea de-a treia am fost la un antrenament și au venit și camerele și cumva a fost o atmosferă de asta, de prea multă presiune pentru ea în momentul acela. Ea face tenis acum, e și motrică. Ea și a doua, care la fel face și ea tenis, sunt mai apropiate de partea asta sportivă. Cea mare are și ea un stil mai aparte, a făcut volei și vedem dacă se mai duce. Eu sper să se mai ducă pentru mișcare.&nbsp;

https://www.instagram.com/andreea.c.preda/p/DD6dhhnoDca/

2026 este anul cu numărul 20 din cariera de senior a lui Alex Chipciu. După scurta pauză de sărbători, după ce Moș Crăciun&nbsp;va veni în același format, în aceeași casă, Chipciu va aștepta încă un fluier de start de meci. În același format, în aceeași casă, Cluj Arena. Încă 90 de minute care lui Alex îi dau o stare de copilărie. Încă 90 de minute din cariera lui, din care putem învăța multe. Mai ales că lucrurile îți ies atunci când&nbsp;ești om bun cu adevărat. Și dacă te arăți așa cum ești. Mulțumim, Alex!&nbsp;

superliga 2026

Fotbal

vineri 16 ianuarie

sâmbătă 17 ianuarie

duminică 18 ianuarie

luni 19 ianuarie