FC Farul Constanța

FK Csikszereda

Stadionul Municipal Miercurea Ciuc

UTA Arad

Metaloglobus

Stadionul Clinceni

Petrolul Ploiești

FC Botoșani

Stadion "Municipal" Botoșani

FC Universitatea Cluj

FCSB

Arena Națională

AFC Hermannstadt

Oțelul Galați

Stadionul Oțelul

Unirea Slobozia

FC Argeș

Stadionul Orășenesc Mioveni

Universitatea Craiova

FC Rapid București

Dinamo București

CFR Cluj

Stadionul Dr. Constantin Rădulescu

Ana-Maria Popescu

ÎNAPOI LA PRIMII PAȘI

Ruptura de ligamente încrucișate este una dintre cele mai grave accidentări pe care le poate suferi un fotbalist în carieră. În multe dintre cazuri se spune că jucătorul nu mai este același ca cel de dinainte de o astfel de accidentare. Se tratează cu o operație și o recuperare atentă, de lungă durată, care să asigure revenirea pe teren în condiții de siguranță. În cazul lui Valentin Țicu, însă, lucrurile au fost mult diferite. Și ce se voia a fi o intervenție deja tot mai întâlnită în rândul fotbaliștilor s-a transformat în coșmar. Un coșmar care a durat mai bine de un an și jumătate, timp în care Țicu a suferit nu mai puțin de patru intervenții chirurgicale. O perioadă mult prea lungă pentru cineva care s-a născut cu mingea la picior. Iar ca „tabloul” să fie complet, chiar înainte să poată reveni pe teren, jucătorul a mai primit o „lovitură”: clubul la care a crescut, Petrolul, și căruia i-a fost căpitan, l-a anunțat că nu mai contează pe serviciile sale. O nouă provocare pentru Vali. Însă, după cum zice citatul „Când o ușă a fericirii se închide, o alta se deschide”. Iar pentru Țicu, acea ușă a fost Dinamo, care a avut încredere în el și în calitățile lui, în ciuda perioadei lungi în care a absentat. Jucătorul a vorbit, pe larg, despre perioada de coșmar pe care a trăit-o, cum a aflat că s-a infectat cu stafilococul auriu, cum a „încasat” fiecare veste care îl îndepărta de terenul de joc, cum a ales Dinamo, dar și ce a învățat din toată această perioadă.

<h2 style="text-align:center;"> „Regret că am jucat, nu prea eram apt să joc acel meci!”</h2> Vali, ai revenit pe terenul de fotbal. Spune-mi dacă știi după câte zile de absență exact. Au fost 555 de zile. Știam că 5-ul este cifra mea norocoasă, m-a urmărit toată cariera, dar nu credeam că și în ipostaza asta. Spune-mi dacă îți mai amintești momentul în care te-ai accidentat și dacă ai putea să ne relatezi. Bineînțeles, nu am cum să nu mi-l amintesc sau să îl uit vreodată în viața asta. Știu că eram în meci, aveam ceva dureri la spate și, pe vremea aceea, Mr. Topal „se ruga” de mine să mă scoată, să nu mai trag de mine. Dar eu, de fiecare dată, încercam să mai trag câte un minut, câte două. Eram în minutul 80 și ceva. Știu că ultimul dialog între mine și el a fost: „Mai lasă-mă două minute să văd cum sunt.” A venit o minge destul de dubioasă. A alunecat pe gazon, era o porțiune mai udă și m-a surprins. Cumva am deviat-o spre partea laterală a terenului și am sprintat spre ea, cu un adversar în spate. L-am căutat și am făcut o mișcare greșită și am simțit ca și cum m-aș fi împiedicat de o treaptă. Mi-am dat seama pe moment că e ceva grav, pentru că nu simțisem niciodată tipul ăla de disconfort, de durere. În primele momente nu a durut chiar atât de tare, dar după câteva minute au început niște dureri groaznice. Dar atât. Nimic mai mult. După meci chiar făceam genuflexiuni în vestiar, dar mi-am dat seama că e ceva grav. Regreți acele două minute pe care ai vrut să le mai rămâi pe teren? Regret tot meciul, pentru că teoretic nu prea eram apt să joc acel meci. Cu o etapă înainte dădusem gol contra lui Dinamo. Simțisem la spate niște dureri puternice și toată săptămâna am fost pe antiinflamatoare. Era o tensiune la echipă, se vorbea de demisii și de lucruri de genul pe care eu niciodată nu le-am suportat în fotbal. Pot spune că și de asta am tras de mine să joc, ca să se liniștească apele. Era și un derby cu Rapid și am tras efectiv de mine. Și nu regret asta, pentru că asta mă caracterizează. Așa a fost să fie. Poate se întâmpla la antrenament. Habar n-am. Cum te-ai simțit în momentul în care ai conștientizat ce ți s-a întâmplat și cât de gravă e accidentarea? Ți-am zis, mi-am dat seama imediat, după ce am ajuns în vestiar, cât de gravă e accidentarea. Nu voiam să-mi fac speranțe aiurea că va fi ceva mai puțin grav, pentru că mi-am dat seama că nu sunt bine. Am vorbit cu familia, le-am explicat că asta este încercarea prin care trebuie să trec. După accidentare, tot focusul a fost să mă refac mai repede și să trec peste situația asta. Nu m-am așteptat să fie chiar atât de greu, dar mulțumesc lui Dumnezeu că sunt aici în momentul de față. Am revenit, joc fotbal, mă bucur de ceea ce-mi place și asta e tot ce contează. Care au fost gândurile tale când ai auzit diagnosticul medicilor? Teoretic, cred că mi l-am pus singur. A venit doctorul în vestiar, l-am rugat să-mi facă testele de genunchi, de laxitate. L-am rugat să nu mă mintă, să fie sincer cu mine. Mi-a spus că există instabilitate. Mi-am dat seama că e acel diagnostic de ligament încrucișat. Nu știam mai mult. Au fost și cele două meniscuri, dar nu aveam de unde să știu atunci. A doua zi am făcut RMN-ul și am aflat exact ce și cum. Cum au fost primele zile după accidentare pentru tine? A fost haos, a fost liniște? A fost haos, pentru că toată lumea a încercat să fie alături de mine. Sunt tipul de persoană care nu prea acceptă să lase persoanele de lângă el să se apropie în momente de genul ăsta. Îmi place să fiu singur, să stau eu cu mine și cu gândurile mele. A fost cumva un disconfort, dar, cum ți-am spus, imediat focusul meu a fost pe operație, pe recuperare. A trebuit să mă mut la București. Focusul era să-mi găsesc un apartament cât mai repede, pentru că nici prietena mea nu putea să le facă pe toate singură. Am încercat ca până la operație să organizăm totul și să ne fie bine după. A fost prima operație pentru tine atunci? Da. Am mai avut una când eram mic, dar nu contează. Îți mai amintești cum a decurs procesul? Da. Sunt clipe pe care n-ai cum să le uiți niciodată. Te marchează în astfel de momente. Sunt tipul de om care toată viața nu prea a avut probleme de sănătate. Sunt puternic din punctul ăsta de vedere, și cu răceli, și cu orice ține de partea asta. Nu prea am fost prin spitale, sincer să fiu. Pentru mine a fost ceva nou, chiar nu știam ce se întâmplă. Îmi aduc aminte fiecare detaliu.

<h2 style="text-align:center;">„La trei săptămâni de la operație rana a 'explodat'”</h2> Asta mă gândeam: cum e pentru un sportiv profesionist, care se mișcă, care este activ, să vadă că este, practic, imobilizat într-un pat? Da, cred că ăsta a fost cel mai greu moment de după operație. Pentru că, într-un fel, depindeam de cineva pentru orice. Inclusiv să merg până la baie. Orice lucru pe care tu îl consideri normal mi se părea aproape imposibil sau un challenge foarte mare. Mai ales că, după protocolul de aici, din România, mi s-a spus că trei săptămâni nu am voie să calc pe picior. Îți imaginezi că mergeam doar într-un picior, efectiv. Cârje și un singur picior – era foarte, foarte greu. Să merg până la baie devenise un calvar. Era și frustrant pentru tine să trebuiască să ceri ajutor? Da. Și cum ți-am spus, nu sunt tipul care să ceară ajutor. Mai ales ajutor pentru lucruri mărunte, cum ar fi să iau o cană cu apă sau un bax de apă. Care au fost primii pași spre recuperare? De la prima operație până la ultima. Prima operație – imediat după intervenție am început recuperarea. A doua zi am fost externat și deja vorbeam cu un kinetoterapeut. Intrasem într-un program, ca să începem cât mai repede. Chiar din a doua zi făceam exercițiile acasă, pe videocall cu el. Operația a fost luni, iar luni am început recuperarea la clinică. Totuși, lucrurile nu au decurs atât de bine. Atunci aș fi spus că sunt bine, dar, privind înapoi și comparând cu celelalte operații, nu eram deloc atât de bine cum credeam. După două săptămâni, când teoretic trebuiau scoase firele, eu aveam dureri foarte mari. Aveam și febră – nu foarte mare, dar nici de ignorat. Mi-au scos firele și mi-au făcut o infiltrație. După asta, durerile au devenit aproape insuportabile. Stăteam pe canapea și am rugat-o pe iubita mea să plece în cealaltă cameră, să mă lase singur, pentru că nu mai puteam de durere. Nu suportam nici măcar să văd o muscă în cameră. Nu puteam mișca piciorul. Eram pe calmante, pe tot ce se putea. La trei săptămâni după operație, rana practic a „explodat”. Făcusem o infecție la firele absorbabile din interior. Piciorul se umflase foarte tare și, la un moment dat, corpul a eliminat lichidul prin rana operației. Medicul din România mi-a spus că e posibil să fie nevoie de o nouă intervenție, pentru curățare și pentru scoaterea acelor fire. A urmat încă o intervenție – mai mult o curățare. Au fost scoase firele, au fost puse altele normale și am urmat tratament cu antibiotice. Recuperarea părea să meargă bine, dar genunchiul rămânea umflat. Au trecut trei luni, apoi cinci luni și jumătate. Nu aveam dureri, dar umflătura nu dispărea. Începusem să îmi pierd încrederea. Am ajuns la Ștefan Irimia, un om extraordinar. Mi-a spus să fac investigații suplimentare. Am ajuns la un alt medic, care mi-a spus că genunchiul este instabil și că trebuie refăcut ligamentul. La acel moment, antrenor la Petrolul era Adrian Mutu. Am luat legătura cu el și m-a ajutat să ajung la Roma, la profesorul Mariani, unul dintre cei mai buni. Am ajuns foarte repede. M-a consultat și mi-a pus același diagnostic: ligamentul trebuia refăcut. Genunchiul era instabil, ca și cum m-aș fi rupt cu o zi înainte. Mi-a luat analize din lichidul sinovial. Urma să fiu operat miercuri, dacă analizele ieșeau bine. Marți m-au chemat la clinică și mi-au spus că nu pot fi operat: aveam stafilococ auriu în genunchi. Nu mi-a venit să cred. Nu puteam concepe așa ceva. Mi s-a spus că trebuie să urmez tratament la infecționist. Minim o lună de antibiotic. Am luat antibiotice șapte-opt săptămâni. Apoi am fost operat din nou pentru curățarea genunchiului și scoaterea vechii grefe. O perioadă am stat o lună și jumătate fără ligament, până când inflamația s-a redus și osul și-a revenit. Pe 25 iunie 2025 a avut loc a patra operație – cea definitivă. S-a prelevat din nou grefă din tendonul patelar și s-a reconstruit ligamentul.

<h2 style="text-align:center;">„Într-un an am învățat de patru ori să merg”</h2> Este incredibilă povestea și în contextul în care, cumva, oamenii nu știu ce înseamnă o accidentare gravă pentru un fotbalist. L-au văzut pe Țicu că a dispărut în luna iulie sau august, când a fost, apoi s-au gândit: ‚Ce mai face, nu mai revine pe teren?’... Mi s-a făcut pielea de găină. Nici nu cred că s-au mai gândit: ‚Ce mai face?’. Cât timp ești în prim plan, toată lumea e cu tine, când nu mai ești, puținii prieteni, dacă există, din fericire la mine au existat și am avut parte și de colegi, foștii mei colegi de la Petrolul, pe care îi pot numi prieteni, care au fost alături de mine. Aici mă refer la Denis Radu, Alexandru Mateiu, chiar m-au ajutat foarte mult. Prietenii mei, iubita și familia, dar atât, ei au fost în principal alături de mine. Oamenii te-au văzut când ai „dispărut” de pe teren, apoi te văd revenind și spun: ‚Dar nu mai joacă la fel ca înainte!’. Și nu mai există nici răbdarea aceea, pentru că atunci când te întorci e nevoie de o perioadă de adaptare. Vreau ca oamenii să înțeleagă ce înseamnă, de fapt, o accidentare. Nu e așa. Imaginează-ți că eu într-un an de zile am învățat de patru ori să merg. Se spune că după fiecare accidentare de genul trebuie să înveți să mergi. Ai spus și tu că este așa... Să intru mai în detaliu, trebuie să înveți să ridici piciorul din pat. Tu, stând pe spate, nu poți ridica piciorul. După prima operație, când am ajuns la clinica de recuperare, mi-au zis: ‚Hai, ridică piciorul!’. Și am întrebat cum. Nu vreau să mă victimizez, mulți au trecut prin asta, dar ăsta este procesul, nu mai poți nici măcar ridica piciorul. Cu mersul deja trebuie să treacă puțin timp până să înveți să mergi. Nu mai zic, mers, alergat, sărit, lovit mingea, de asta durează atât, poate unii spun că durează mult șase luni. Eu, fiind implicat, nu m-am gândit niciodată la cât de mult a durat. Cu siguranță, pentru oamenii din fotbal poate încă sunt sceptici și țin să mulțumesc clubului Dinamo pentru că au crezut în mine, poate clubul la care am fost crescut nu a mai crezut în mine atât de mult. Oamenii poate sunt sceptici, dar să fie convinși că tot ce ține de mine a fost întotdeauna 110% făcut.

<h2 style="text-align:center;">„Au fost momente în care am gândit că o să mă las pentru că nu o să mai pot”</h2> Care este impactul pe care accidentarea l-a avut asupra psihicului tău? Acum, dacă stau să fac o retrospectivă cu Vali de acum un an și jumătate și Vali de acum, cu siguranță sunt un alt om. La modul de răbdare, eram un om foarte impulsiv. Astea rămân în tine, dar cumva s-au schimbat. Sunt mai conștient, să nu mai iau totul pe repede înainte, să profit de ziua de azi, să fiu mulțumit de ce am, de cine sunt. Care au fost cele mai apăsătoare gânduri pe care le-ai avut în acea perioadă? Te-ai gândit în vreun moment că nu te vei mai putea întoarce pe teren? Da, că nu o să pot, nu că o să mă las. Cu siguranță sunt făcut să fac asta, dacă și după atâtea probleme am revenit și mi-am găsit pasiunea. Copilul din mine urlă de fiecare dată când ating mingea. Da, au fost momente în care am gândit că o să mă las, dar nu că nu o să mai vreau eu, ci pentru că nu o să mai pot. Îți amintești cum a fost primul tău antrenament oficial? A fost primul antrenament la Dinamo, pe 3 ianuarie, eu teoretic puteam intra de la Petrolul, fizic eram disponibil. Nu am simțit teamă când am început antrenamentul, de niciun contact, am stabilit cu Mister de la bun început, încă dinainte de a pleca în cantonament, că suntem all in, că o să meargă cu noi, dar în special cu mine la limite. Știa că va fi greu pentru mine, că trebuie să prind nivelul echipei, eram și eu conștient de asta, că trebuie să accept acest greu, să trag zi de zi de mine. Primul antrenament a fost foarte greu.

<h2 style="text-align:center;">„Când am auzit că mă vrea Dinamo nu am mai stat la discuție” </h2> Nu ai mai apucat să revii pe teren pentru Petrolul. Cum a fost pentru tine psihic atunci când ai realizat că nu mai șansa de a te lupta pentru locul tău pe teren? A fost destul de complicat, o perioadă foarte complicată. Pe lângă faptul că eram focusat și prins în recuperare, pentru că teoretic tot în recuperare eram, dar eram în antrenamente specifice de fotbal, nu m-am așteptat sub nicio formă să se ia această hotărâre și nici nu mi-am dorit-o. Am avut o discuție cu domnul Neagoe, mi-a spus că după cantonament, cumva, dacă aș fi dispus, pentru că toți erau sceptici, dacă accept să merg împrumut după cantonament. Eram debusolat, ba într-o zi eram căpitanul echipei și cel mai vechi component din lot, toată lumea mă respecta, ba într-o zi eram un jucător nou, așa mi s-a spus. Am spus că nu pot pleca împrumut, intrasem oricum în ultimele șase luni de contract cu Petrolul și rămăsese de stabilit că ne vedem după cantonament, luăm o decizie bărbătească împreună. După ultima etapă, pe 24, a venit Moș Crăciun și am avut o ședință cu președintele clubului, mi-a spus că nu mai sunt atât de mult dorit de Mister, că nu se poate baza pe mine, Mister spune de conducere... nu vreau să intru în detaliile astea, oricum. Nu am mai fost dorit. Mi-am căutat echipă, s-au ivit mai multe oferte, printre care și Dinamo, când am auzit de Dinamo nu am mai stat la discuție. Aveam nevoie de ceva nou, sincer să fiu, chiar înainte de accidentare. Cum a fost pentru tine când ai văzut că un club precum Dinamo își pune încrederea să te transfere? A fost un puseu de încredere dată de Dumnezeu către mine. Mi-am dat seama că anumiți oameni văd lucruri interesante și au încredere în mine, în potențialul meu, nu a făcut decât să îmi ofere încredere că am fost ceva bun și cu siguranță voi mai putea ajunge acolo unde am fost. Ai debutat la Dinamo și, practic, ți-ai marcat revenirea pe teren în meciul cu Farul. Nu ai jucat foarte mult dar vreau să îmi spui cum a fost pentru tine momentul când ai pășit din nou pe teren? Să fac un poster al situației, cred că era în interiorul meu un copil care zburda de bucurie pe un teren. Nu mă puteam opri din entuziasm, aveam o energie triplă în corpul meu. În încheiere, mi-ar plăcea să lași un mesaj pentru alți jucători care poate se vor confrunta cu o situație similară ca a ta. Ce crezi că ar trebui să știe? Îmi doresc pentru toată lumea, dacă aș avea acum o putere magică să elimin accidentările din fotbal, cu siguranță aș face-o. Dar le-aș spune să aibă încredere în potențialul lor în fiecare zi și să facă maximum, pentru că este doar o perioadă, care cu siguranță va trece.

Cel de-al patrulea episod „Înapoi la primii pași” am vorbit cu Valentin Țicu, fotbalistul care a reușit să revină pe teren după un an și jumătate de absență.

„Înapoi la primii pași”, episodul 4: Țicu, de la calvar la „renaștere”

Andu Kedei

JUCĂTORUL ETAPEI

Fără presiunea rezultatului, întrucât FCSB a ratat calificarea în play-off, roș-albaștrii au reușit un meci spectaculos, în care au înscris de patru ori. Lixandru a deschis scorul în minutul 11 printr-un șut excelent, de la mare distanță. A fost prima sa reușită din decembrie, de la un meci cu Unirea Slobozia. Al doilea gol a venit câteva minute mai târziu, când scorul era 2-1 pentru FCSB. Lixandru s-a strecurat în careul gazdelor după un un-doi cu Olaru și a trimis mingea la colțul lung, după ce a ocolit 5 jucători. Mihai Lixandru ajunge la 6 contribuții de gol în acest sezon din Superliga, cu 4 goluri și două assist-uri.

Lixandru, Mihai

”Victoria nu a mai contat, dar încerc să mă respect ca jucător, să respect clubul și să câștigăm toate meciurile rămase. Suntem jucători profesioniști, asta este situația. Dinainte de meci era o atmosferă grea în vestiar, eram foarte dezamăgiți. Suntem conștienți la ce club suntem și în ce situația am ajuns. Trebuie să câștigăm play-out-ul și să ajungem în cupele europene. Trebuie să găsim un obiectiv și să ne motivăm.” Nu este obiectivul obișnuit al celor de la FCSB, însă pentru a-l atinge, echipa va avea nevoie de prestații precum aceasta.

Primele goluri înscrise de Mihai Lixandru în 2026 au venit în meciul cu UTA Arad, din deplasare, în etapa a 29-a.

Mihai Lixandru este jucătorul etapei a 29-a după ce a înscris prima dublă din cariera sa

ANALIZĂ

A fost o etapă în care lucrurile s-au desfășurat în defavoarea campioanei en-titre. Rămasă „la dispoziția” rezultatelor, FCSB și-a aflat soarta chiar înainte de meciul de la Arad cu UTA, asta pentru că scenariile care îi lăsau pe roș-albaștri în afara celor șase locuri s-au întâmplat. Așadar, Argeș a reușit să îi administreze lui Dinamo cea de-a doua înfrângere consecutivă, asigurându-și astfel ultimul bilet de play-off. Din a doua jumătate a clasamentului, singura formație care a reușit să câștige a fost Hermannstadt, care se luptă pentru evitarea retrogradării. Așadar, cu ce rămânem după etapa a 29-a din Superliga?

https://www.facebook.com/lpf.ro/posts/pfbid02SjkiX2AU7h4n27P8Mz9FvsAeoWMGZB83dzppYedh3HSEx1gT8N6iXF38qeze1gpQl

<h2>Nou-promovata a trimis-o pe FCSB în premieră în play-out</h2> După ce Universitatea Cluj a reușit să o învingă pe Oțelul Galați cu 4-0 și și-a asigurat astfel prezența în play-off-ul Superligii, presiunea se mutase în curtea Argeșului, care se deplasa la București, pentru meciul de pe Arena Națională cu Dinamo. Plecarea lui Caio părea că o poate destabiliza pe Argeș, asta și în contextul în care nu a putut conta pe Matos de la reluarea campionatului, după pauza de iarnă. Însă, portughezul s-a dovedit a fi omul potrivit, la momentul potrivit. În etapa trecută, Matos a înscris golul victoriei în meciul cu Farul, 1-0, iar acum, duminică, tot el a fost cel care a marcat golul care a asigurat prezența echipei sale în play-off, dar și eliminarea FCSB-ului, chiar înainte ca roș-albaștri să aibă șansa să „se lupte” pe teren pentru locul său. Este o premieră pentru FCSB, care nu a mai jucat până acum în play-out, iar o altă premieră este faptul că până acum nu s-a mai întâmplat ca formația care este campioană en-titre să rateze calificarea în play-off. Așadar, pentru FCSB miza este poziția a șaptea în clasament, pe care va încerca să și-o consolideze pentru a juca barajul pentru preliminariile UEFA Conference League. Pentru Argeș calificarea în play-off este cu atât mai specială cu cât formația pregătită de Bogdan Andone a promovat în Superligă la finele sezonului trecut. O altă premieră ar fi că nu s-a mai întâmplat până acum ca o nou promovată să ajungă în play-off.

https://www.youtube.com/watch?v=ugI-Zj30bLE

<h2>Luptă strânsă și pentru titlul de golgheter</h2> După dubla din etapa trecută, cu care și-a dus echipa cu un pas mai aproape de play-off, Lukic a reușit să înscrie din nou, în victoria echipei sale cu Oțelul Galați. Bosniacul a marcat pentru 2-0, ajungând astfel la 14 reușite în acest sezon al Superligii și a mutat „presiunea” în terenul lui Alex Dobre, cel cu care se află în luptă directă. Iar replica fotbalistului de la Rapid nu a întârziat să apară, lună seară, în victoria de la Slobozia cu 2-1. Daniel Paraschiv a deschis scorul și a ajuns la două meciuri consecutive cu gol marcat, dar Albu a egalat. Victoria a fost adusă de golul lui Dobre din minutul 67, iar astfel fotbalistul giuleștean a restabilit egalitatea în clasamentul golgheterilor, anunțând astfel o luptă strânsă și la acest capitol.

Lukic, Jovo

Dobre, Alexandru Mihai

<h2>10 victorii consecutive pentru CFR Cluj</h2> Parcursul perfect al lui CFR Cluj sub comanda lui Daniel Pancu a continuat și la Ovidiu, pe un teren pe care se câștigă greu, dovadă fiind înfrângerea suferită de liderul Craiova. Totuși, formația din Gruia a „rezolvat” meciul încă din prima repriză, prin golurile marcate de Aliev și Muhar, în doar 11 minute. Ambele reușite l-au avut ca pasator decisiv pe Andrei Cordea, revenit pe teren după suspendarea primită în urma incidentelor de la meciul cu U Cluj. Astfel, CFR a ajuns la 10 victorii consecutive în campionat, lucru pe care nicio altă echipă nu l-a reușit în acest sezon. Ultima dată când o echipă reușea să lege 10 victorii la rând se întâmpla în sezonul 2007/08, cu FCSB.

https://www.youtube.com/watch?v=71frq9iSNEk

<h2>Victorie importantă pentru Hermannstadt și două demiteri de antrenori</h2> Echipa lui Dorinel Munteanu avea patru înfrângeri la rând în campionat și căuta cu disperare o victorie care să o ajute în lupta pentru evitarea retrogradării, care rămâne singurul obiectiv al sibienilor. Hermannstadt ocupă penultima poziție, iar în weekend a întâlnit-o pe FC Botoșani, echipă care a trecut de la revelația sezonului la o cădere inexplicabilă, iar cele trei înfrângeri la rând au adus și demiterea lui Leo Grozavu. O altă echipă care a rămas fără antrenor este „lanterna roșie” Metaloglobus, cu care Universitatea Craiova s-a chinuit pe „Ion Oblemenco”. Purece a deschis scorul pentru bucureșteni, dar Rus și autogolul lui Pasagic au decis victoria oltenilor și a 10-a înfrângere consecutivă a oaspeților. Asta a dus și la demiterea lui Mihai Teja, iar cel care va prelua echipa pare să aibă o misiune mai mult decât imposibilă, ținând cont că Metaloglobus are doar 11 puncte strânse în clasament.

Penultima etapă a sezonului regular a reușit să definitiveze situația. Știm cele șase formații care vor evolua în play-off, dar și echipele care se luptă să evite retrogradarea.

Cu ce rămânem după etapa a 29-a din Superliga

Ionuț Tătaru

INTERVIU

Bucureștean care a făcut trecerea de la Dinamo la Steaua, pentru a debuta în Superliga la Universitatea Craiova. A devenit rapid un jucător important pentru alb-albaștri și unul dintre favoriții fanilor, într-un sezon în care Bănia simte parcă mai mult decât oricând posibilitatea unui titlu pe care îl așteaptă de 35 de ani. David Matei s-a adaptat repede la rigorile Superligii, dar știe că mai are multe de demonstrat. De altfel, recunoaște că, până acum, și-a arătat probabil doar jumătate din potențial. Tocmai de aceea, cuvântul „muncă” apare des în discursul său. Și crede că „uneori sunt prea dur cu mine”, însă doar pentru că încearcă să se autodepășească. David, ce ne-ar spune mama ta dacă am întreba-o cum era David atunci când era mic? Plângăcios, cred. Serios? Da, eram foarte atașat de ea și nu știu, orice chestie mică mă enerva și începeam să plâng. Mai ales la grădiniță, nu suportam să stau. Era masa de prânz și după aia aveam somn, dar niciodată n-am dormit la grădiniță. Nu puteam sta fără ea. Îi ziceam să stea acolo la grădiniță, în față, să mă aștepte. Spune-mi, te rog, ce crezi că ai moștenit de la mama ta și ce crezi că ai moștenit de la tatăl tău? De la tata, clar, mentalitatea și, practic, el m-a învățat tot. El m-a făcut bărbat, să zic așa. Și de la mama, cum să am grijă de mine, adică să îmi port singur de grijă. Am citit că ai studiat limba arabă. O mai studiezi? Din păcate, nu am mai avut timp. Cum de ai început să studiezi limba arabă și, spune-mi, te rog, și cât de bine o cunoști? Eram mic și un vecin de-al nostru, care era arab, a vrut să mă învețe. Și de acolo, ușor, ușor, am început și am evoluat, să zic că știu așa, la un nivel. Adică, cel puțin, înainte știam. Acum am uitat, că n-am mai făcut de un an și jumătate, aproape doi. Ai povestit că ți-ai dorit să joci fotbal de la cinci ani și că plângeai la gard când îi vedeai pe băieții mari jucând. Când te-au refuzat de la început, cum te-ai simțit? Clar că nu mi-a convenit, dar ce să fac? Am așteptat, mi-am așteptat rândul să mai cresc. Spune-mi, te rog, dacă ai fost întotdeauna așa de dezinvolt... Nu cred. Chiar eram introvertit. Bine, și acum sunt introvertit, adică sunt dezinvolt cu persoane apropiate și cu care mă simt bine lângă mine, care simt că am încredere în ele, să pot să vorbesc cu ele. Dar, în schimb, nu pot să zic că sunt introvertit, dar nu vorbesc foarte mult. Spune-mi, te rog, ce au spus părinții tăi atunci când le-ai spus că îți dorești să fii fotbalist? Voiau o altă meserie pentru tine sau au fost dintotdeauna ok cu tine fotbalist? Nu știu ce să zic. Poate, la un moment dat, să zic, nu se gândeau că ajung la nivelul ăsta și, probabil, se gândeau că să fac o meserie sau ceva. Și acum, când am dat BAC-ul, tata și-a dorit... Și mama, și tata și-au dorit să intru la drept, dar n-am avut cum. Ai fost la Dinamo și ai ajuns la Steaua. Cum s-a întâmplat asta, această trecere? N-a fost o mare trecere, pur și simplu nu am mai simțit că mi-e locul acolo și am avut de făcut o alegere. Am avut mai multe echipe și m-am gândit că, dacă mă duc la Steaua, care e club de liga a doua, am șanse mai mari să debutez mai repede. Și așa s-a și întâmplat. Transferul s-a făcut în jurul sumei de 2.000 și ceva de lei? Da, eram junior, nu putea să se dea pe mine o sumă... Pur și simplu, s-a plătit grila de formare, atâta tot. Dar nu ți se pare interesant, dacă ne gândim la sumele din prezent, la transferuri și la... Da, clar, dar aveam 14 ani. Nu știu cât aveam. La 14 ani cât să dea pe mine? Și apoi, la 16 ani, ai debutat la Steaua. Ți-amintești ce-ai simțit în momentele alea? Atunci când știai că urmează să debutezi? Nu au fost mari emoții, pentru că m-a luat prin surprindere debutul. Eram pe bancă, nici nu eram la încălzire. A fost un sentiment indescriptibil. În primul rând pentru că am jucat acasă și am debutat și am dat și pasă de gol. Dar nu au fost mari emoții. Adică stăteam pe bancă și dintr-o dată mi-a zis „Hai, piticule, intră!” și m-am dezbrăcat repede. Deci nu ai conștientizat ce se întâmplă? Da, da, da, pe moment, nu. Cum a fost pentru tine trecerea de la liga a doua la Superliga? Și ca nivel al jocului... Grea, foarte grea. Adică și intensitate, și forță, și tot, s-a schimbat tot. Dar cred că m-am adaptat destul de bine. Ce a trebuit să schimbi la rutina ta, să zicem? În principiu, muncă, adică să muncesc mai mult. Încerc în fiecare zi să dau tot ce am mai bun. Și, clar, cred că de când am venit în Superliga am început să muncesc și mult mai mult pentru că am realizat că fără muncă nu se poate.

Matei, David

Te rog să-mi spui cum te-ai simțit când ai pășit prima dată pe Stadionul Ion Oblemenco și ai văzut că este plin. Clar, a fost ceva de nedescris. Adică, o dată fanii, pentru că, la Steaua, că e galeria, dar nu prea era lume pe stadion. Adică se simte altfel. Și când îți strigă lumea numele, adică totul e schimbat. Da, clar, m-am simțit... Pot să zic că m-am simțit fotbalist. E și stadionul făcut de așa natură încât ai senzația că vine peste tine. Da, da, da. Primul tău gol în tricoul Craiovei a fost în Cupă. Da. Dar apoi, în campionat, ai reușit o dublă chiar în ultimul meci din 2025. Ai terminat 2025 cu o dublă și primele tale goluri pentru Craiova. Zi-mi, te rog frumos, cum se simte să înscrii în tricoul Craiovei și pe Ion Oblemenco? Da, a fost altceva meciul din campionat decât cel din Cupă, pentru că în cel din Cupă am jucat cu o echipă de liga a treia și-mi doream foarte mult să marchez și în campionat. Pot să zic că am așteptat cam mult golurile. Adică, cred că puteam să înscriu mai devreme, dar, să zic așa, au venit poate la momentul potrivit. David, sezonul acesta te-am văzut și plângând. Ai spus că plângeai de când erai mic. Cum te-ai simțit în momentele alea? Pentru că te-ai învinovățit parțial pentru acel meci. Zi-mi, te rog frumos, cum te-ai simțit în momentele alea? Ce-ai gândit de nu ai putut să-ți oprești lacrimile? Poate m-am învinovățit cam mult, cred. Adică, nu știu, terminându-se și 1-1 (meciul cu CFR - n.r.), m-am gândit că poate eu am greșit, puteam să fac mai mult și, pur și simplu, de obicei sunt expresiv și nu pot să-mi ascund sentimentele. Adică, dacă îmi vine să plâng, plâng. Nu pot să mă abțin. Și s-a văzut. S-au văzut emoțiile. Dar, pe de altă parte, ești conștient că totuși ești încă tânăr și încă te adaptezi? Clar sunt încă tânăr, dar... Ești dur cu tine? Asta voiam să te întreb. Da, uneori cred că sunt prea dur cu mine. Adică, încerc mereu să mă depășesc și nu-mi place când fac greșeli. Voiam să te întreb apoi dacă te-ai învinovățit că ai plâns într-un loc public. Pentru că, bineînțeles, băieții de obicei au tendința asta de a nu se arăta vulnerabili, de a nu fi văzuți. Știu că nu e bine, mi-a zis multă lume că nu trebuia să plâng în văzul lumii. Dar, dacă așa mi-a venit, ce să fac? Cred că e foarte bine să arăți vulnerabilitățile, mai ales că ești totuși copil. Da, dar după aia lumea te judecă. Și de asta nu e bine să-ți arăți sentimentele. S-a văzut că plângi pentru că tu îți doreai victoria în acel meci și doreai să obții mai mult în acel meci. De obicei plâng pentru că pun pasiune în ceea ce fac și era normal, că m-am simțit vinovat. Dacă nu îmi păsa, mă întorceam. Și cred că fanii te apreciază și mai mult pentru asta. Da, nu știu. Poate da, poate nu. Cum ai descrie sezonul tău la Craiova până acum? Cred că de când am început să joc am arătat, să zic, un 50-60% din potențial. Mă adaptez și mă obișnuiesc. Mi-am propus ca în 2026 să fiu din ce în ce mai bun, mai dezinvolt și să înscriu cât mai mult. Am vorbit despre partea fotbalistică. Haide să vorbim puțin și despre cum a fost pentru tine să pleci pentru prima dată de acasă la o distanță destul de mare de casă. Da, nu a fost ceva foarte greu. Adică vorbisem prima dată să stau primele luni împreună cu mama. Dar după prima săptămână a plecat la București. Nu mi-a fost așa greu. Adică chiar dacă înainte eram o persoană foarte atașată de părinți și acum nu. M-am obișnuit. Cum am zis, tata m-a ajutat foarte mult și am învățat că trebuie să fiu bărbat în viață și nu mi-a fost așa greu. Dacă mingea ar putea vorbi, ce crezi că ți-ar reproșa cel mai des într-un meci? Cel mai des într-un meci? Bună întrebare. Chiar nu știu. Nu știu, poate uneori să o dau mai repede. Să o mai las. Dacă ar trebui să-ți descrii stilul de joc printr-un fel de mâncare, care ar fi acela și de ce? Paste. Că uneori țin mingea prea mult și o încurc. David, spune-mi ce îți place să faci în timpul tău liber. Nu fac mare lucru. Mă mai joc pe calculator, mai ies cu prietenii pe afară. Bine, la Craiova nu prea am prieteni, dar mai ies cu colegii. Adică cam atât. Nu fac mare lucru. Care este cea mai mare diferență între cum te văd oamenii și cum ești tu, de fapt? Am văzut că mai zice lumea de mine că am o atitudine cam arogantă, că am harfe. Dar sunt foarte prietenos. Adică multă lume mi-a zis, și am prieteni cu care, să zic, n-am mai vorbit de mult cu ei și mi-au zis „Credeam că ți-ai luat harfe așa, dar ești de treabă”. Și am văzut că multă lume crede lucrul ăsta despre mine. Chiar sunt același ca și când eram la liga a doua, ca și când eram la juniori.Chiar sunt foarte de treabă. Zi-mi un alt skill pe care îl ai și care să nu aibă legătură cu fotbal? Gătesc destul de bine. Da, îmi place mult să gătesc. Ce-ți place să gătești? Orice. Și acasă, când stau singur acum, când stăteam cu ai mei, mai găteam eu. Adică ziceam la mama să mă lase pe mine. Foarte tare. Ce nu ți-ai dori să uiți niciodată, indiferent de nivelul pe care îl atingi? De unde am plecat. Să rămâi cu picioarele pe pământ e cel mai important. Ce mesaj ai pentru un copil care visează să ajungă unde ești și tu acum? Să muncească mai mult, că fără muncă nu o să reușească. David, dacă ar fi să pui tu un singur titlu poveștii tale de până acum, ce titlu ai pune? Un singur vis.

Mijlocașul de 19 ani este marea descoperire a Universității Craiova în acest sezon

David Matei abia a început: „Mi-am arătat 50-60% din potențial”

SLO - RAP (match, Superliga 25/26, regular)

Luni, într o zi în care campionatul a fost întors deja pe toate fețele după rezultatele neașteptate din weekend, Unirea Slobozia și Rapid se pregăteau să închidă etapa într o atmosferă încărcată. Clasamentul fusese dat complet peste cap de surprizele venite din alte orașe, iar ecoul acelor meciuri încă se simțea la ora intrării echipelor pe teren. Chiar și așa, ambele formații aveau motive clare să joace cu presiune și cu gândul la ceea ce puteau realiza la sfârșitul celor 90 de minute. Pentru Unirea, meciul rămânea un reper important într un moment în care echipa încerca să reducă din diferența față de zona de salvare a clasamentului. Slobozia urmărea în mod realist să țină aproape de Csíkszereda și Petrolul, aflate la egalitate de puncte, iar orice reducere a distanței putea conta mult într o perioadă în care lupta pentru salvare devine tot mai strânsă. Era suficient să privești ritmul ultimelor etape ca să înțelegi de ce gazdele simțeau că au în față o șansă importantă, chiar dacă adversarul avea alt tip de obiectiv. Rapid, în schimb, venea la acest meci cu un alt fel de neliniște, una legată de lupta pentru titlu. Formația giuleșteană încerca să rămână în cursă lângă Craiova, iar punctele pierdute în momente nepotrivite puteau cântări decisiv în sprintul final. Cu liderul distanțat la 7 puncte distanță, elevii lui Costel Gâlcă aveau o singură opțiune reală înainte de ultima etapă a sezonului regular, atunci când punctele se vor înjumătăți. Iar obiectivul clar al giuleștenilor s-a văzut și în atitudinea pe care aceștia au arătat-o odată cu debutul meciului, oaspeții fiind mult mai activi și mai conectați la partidă, chiar dacă meciul s-a jucat la Slobozia, doar pentru a doua oară în nocturnă. Primele emoții în tabăra celor din Slobozia au fost aduse de cuplul Onea – Petrila, primul centrând foarte bine din banda dreaptă, de lângă linia de aut, dar reluarea lui Petrila nu a fost destul de puternică pentru a-l păcăli pe Rusu. Unul dintre elementele-cheie în tabăra Rapidului, în această ultimă parte a sezonului, a fost Olimpiu Moruțan. Mijlocașul, care era un obișnuit al convocărilor la echipa națională, a lăsat capul jos și a început să tragă din greu pentru a reveni printre tricolori, iar revenirea în ritm a acestuia începe să se vadă tot mai des în rezultatele giuleștenilor. Chiar mijlocașul a fost cel care a centrat splendid, în minutul 24, iar Paraschiv a reluat pe măsură din centrul careului, făcând inutilă robinsonada spectaculoasă a portarului Unirii, care a reușit chiar să atingă mingea. Acesta a fost nevoit, în cele din urmă, să scoată mingea din plasă, într-un moment în care a părut că Rapidul va începe să defileze și că nu va mai avea probleme odată cu deschiderea scorului. Doar că deblocarea tabelei a adus și o relaxare inexplicabilă în tabăra oaspeților, care au fost foarte aproape să se vadă egalați după doar câteva minute, în urma unui corner. În urma unui corner executat foarte bine de Bărbuț, Aioani a ieșit total neinspirat, iar Espinoza a ratat incredibil, din marginea careului mic, mingea trimisă de acesta trecând la doar câțiva centimetri de poarta adversă. A fost cea mai mare ocazie a Unirii, care nu s-a arătat prea inspirată în prima parte a meciului, la finalul celor 45 de minute neacontându-și nici măcar un șut pe spațiul porții. De partea cealaltă, Rapidul a asediat poarta lui Rusu cu mai multe șuturi, frecvența acestora fiind chiar una ieșită din comun, oaspeții terminând prima parte a meciului cu 11 mingi trimise spre poartă. Eficacitatea nu a fost însă punctul forte al oaspeților, care au fost nevoiți să intre în ultima parte a meciului cu obiectivul de a apăra un avantaj fragil și periculos. Odată cu trecerea timpului, un avantaj devenea pentru oaspeți și încrederea tot mai instabilă a Unirii, care avea doar două victorii și cincisprezece înfrângeri (!) în ultimele șaptesprezece etape, situație care a dus și la schimbarea antrenorului, încrederea fiindu-i acordată lui Claudiu Niculescu. Fostul atacant al celor de la Dinamo nu a reușit să schimbe radical, pentru moment, fața echipei, echipa fiind în continuare într-o poziție foarte delicată în clasament. Slobozia a încercat să tenteze destinul în debutul părții secunde, când Bărbuț (50) a șutat periculos, dar mingea trimisă de acesta nu a reușit să aducă revenirea mult dorită de gazde. Tot micuțul mijlocaș a stat și la baza egalării, el obținând o lovitură foarte periculoasă din marginea careului, după o pătrundere hotărâtă. A fost o fază de care Unirea a profitat din plin, pentru că Dragu a șutat în forță, iar Albu (56) a reușit să trimită mingea în plasă, de la colțul scurt. Echilibrul s-a rupt însă în ultima jumătate de oră, pentru că Slobozia nu a reușit să păstreze ritmul, iar Rapid s-a apropiat tot mai mult de golul victoriei. Reușita care a făcut diferența a venit în minutul 67, după o fază clasică de antrenament, în care jocul a fost deschis în bandă, de unde Borza a centrat cu efect, iar Dobre a reluat mingea în poartă din doar câțiva metri. Oaspeții puteau să își facă un final ușor de meci, dar Tailsson a trimis mingea în transversală la doar trei minute după ce a fost trimis în teren. Niculescu a forțat în finalul meciului cu Cârnat și Dahan, dar Rapidul a păstrat posesia și s-a impus într-un final fără prea mari emoții. Victoria îi duce pe giuleșteni la doar patru puncte de liderul Craiova, pe care o va întâlni în ultima etapă a sezonului regular.

Rapid s-a impus în deplasarea de la Slobozia și nu o lasă pe Craiova să se desprindă cu doar o etapă înainte de finalul sezonului regular.

Unirea Slobozia - Rapid 1-2. Ecart recuperat

Marius Huțu

CRONICĂ

Într-o etapă în care speranțele celor două echipe s-au subțiat tot mai mult odată cu apropierea meciului, iar calculele deveneau tot mai complicate, arădenii se întâlneau cu FCSB într-un meci care părea să lase puțin loc pentru interpretări. Ambele echipe sperau să mai intre în meci cu calcule care să îi mai permită accesul în play-off, dar rezultatele dinaintea meciului au tăiat orice speranță că arădenii sau campioana en titre vor mai putea juca în competiția care va decide campioana. Orice scenariu a căzut înaintea duelului direct dintre cele două formații, FC Argeș reușind calificarea matematică în play-off cu doar o oră înainte de startul meciului de la Arad. Astfel, FCSB a plătit tribut unui sezon început foarte prost, dar în care nu își imagina, cu siguranță, că avea să rateze calificarea pentru a juca ultima parte a sezonului alături de cele mai bune șase echipe din Superliga. Deși se anunța un duel de foc, în care chiar și UTA ar mai fi putut să aibă șanse de calificare în play-off, meciul a devenit doar unul de clasament, cele două echipe fiind nevoite să își facă planurile pentru un final lung de sezon, în care vor lupta în partea mai puțin atractivă a campionatului. Deși se prefigura ca întâlnirea de pe „Francisc Neuman” să fie una de foc, cele două echipe s-au trezit la primul fluier al meciului într-o situație asemănătoare, singurul obiectiv comun fiind o clasare cât mai bună în partea a doua a clasamentului, pentru a putea spera la locul care va duce în Europa la finalul anului. Debutul meciului a arătat că elevii lui Charalambous nu au intrat demotivați în joc, chiar dacă aflaseră deja deznodământul sezonului regular. Bîrligea s-a trezit cu golul de 0–1 în gheată, în minutul 3, dar finalizarea atacantului a fost ghicită de Gorcea. A fost doar o problemă de timp, pentru că Lixandru (11) a prins curaj opt minute mai târziu și a șutat puternic de la depărtare, mingea oprindu-se în plasa porții arădene. Și UTA a fost prezentă în joc, pentru că arădenii au revenit pe tabelă imediat, la o fază la care Abadallah (18) a avut tot timpul din lume să își pregătească un șut la colțul lung, la care Matei Popa nu a mai putut să intervină, fiind nevoit să se recunoască învins. Abdallah putea chiar să își ducă echipa în avantaj după doar câteva minute, dar fostul atacant al celor de la Dinamo a ratat desprinderea pe tabelă. Acesta a fost și singurul moment al jocului în care oaspeții au putut să mai țină piept adversarului, pentru că FCSB nu a părut deloc impresionată de reacția adversarului și a apăsat în continuare pe accelerație, intrând la pauză cu un avantaj mai mult decât confortabil.

Primul care a făcut seara una mult mai ușoară pentru bucureșteni a fost Cisotti (28). Italianul a profitat din plin de pasa primită de la Darius Olaru, a pătruns în stânga careului și a șutat sec, la colțul scurt, pentru un 1–2 care a tăiat rapid speranțele arădenilor, la un gol la care goalkeeperul gazdelor trebuia să facă mai mult. FCSB a scăpat de emoții și pentru că reușita lui Pospelov a fost anulată pentru un ofsaid evident, dar finalul reprizei i-a aparținut aceluiași Lixandru (35), care a prins curaj după prima reușită. Mijlocașul a fost servit, la rândul său, de același Olaru și, după ce a pătruns în careu, a trimis în plasa laterală pentru un scor care a închis rapid conturile, chiar înainte de finalul primei reprize. Și dacă lucrurile nu erau destul de clare, eliminarea lui Odada, din minutul 45, a închis rapid orice fel de speranțe pentru gazde. Partea a doua a meciului putea să fie una liniștită, asta pentru că tot bucureștenii și-au trecut numele pe tabela de marcaj. Joao Paolo (57) putea să înscrie în premieră pentru noua sa formație, dar reușita de 1–4 i-a aparținut lui Bîrligea (62), care s-a aflat în poziția ideală pentru a împinge în poartă șutul lui Tănase. În final, lucrurile s-au complicat puțin pentru oaspeți, pentru că UTA a profitat din plin de o lovitură liberă primită din partea careului, pe care Alomerovic (86) a plasat-o imparabil, în vinclul porții. A fost prea puțin însă pentru a mai schimba ceva în ceea ce privește câștigătoarea. Jocul de la Arad le aduce și mai multe regrete bucureștenilor, aceștia pierzând o grămadă de meciuri din cauza unui joc ineficient în startul sezonului, fiind evident că în ultima perioadă roș-albaștrii au trecut de blocajul care i-a adus în această situație. FCSB mai speră acum doar la câștigarea play-outului, care i-ar putea oferi șansa de a mai juca în Europa în sezonul următor.

Campioana en-titre a jucat dezinvolt și spectaculos, dar punctele câștigate vor mai conta doar în play-out

UTA - FCSB 2-4. Prea târziu

Într-o seară în care calculele deveneau tot mai importante pentru ambele tabere, Dinamo și FC Argeș se întâlneau într-un meci care promitea să lămurească ordinea, deja haotică, a clasamentului Superligii. Formația lui Zeljko Kopic pornea de pe locul secund, la egalitate de puncte cu Rapid, urmărind din umbră o Craiova aflată cu șapte lungimi în față, după ce liderul s-a impus în duelul cu Metaloglobus. Din această perspectivă, duelul de pe „Arena Națională” se prefigura a fi un test extrem de important pentru alb roșii, care erau nevoiți să arate altceva în fața suporterilor după ce au pierdut derby-ul cu Rapid. De partea cealaltă, FC Argeș juca poate cel mai important meci al sezonului. Echipa ajunsese în punctul în care o singură victorie îi putea deschide larg porțile play off ului și, în același timp, o scotea pe FCSB din cursă, schimbând radical ecuația finalului de sezon. Presiunea era enormă, dar și motivația pe măsură. Un succes ar fi însemnat răsplata tuturor eforturilor depuse, un moment de răscruce pentru club și un impuls uriaș pentru un vestiar care simțea că are șansa să scrie ceva important. Duelul dintre cele două formații era și ultima necunoscută înaintea ultimei etape a sezonului regular, în care cele șase participante în play-off se puteau decide chiar la ultimul fluier al partidei arbitrate de centralul Marian Barbu. Înainte de meci, Zeljko Kopic s-a ținut departe de intrigile din ultima săptămână și a anunțat că nu este curios de niciun alt rezultat în afară de victorie, nefiind interesat de o ultimă parte a sezonului în care să nu îi mai întâlnească pe cei de la FCSB. Ar fi fost și riscant să gândească altfel, în condițiile în care Universitatea Craiova a luat deja un avantaj important, care se putea transforma într-unul decisiv dacă Dinamo sau Rapid nu ar mai putea să țină pasul.

Iar fața celor de la Dinamo în prima repriză a meciului a confirmat spusele antrenorului, pentru că gazdele și-au luat tare adversarii și au trecut imediat la controlul jocului, fiind chiar la un pas să deschidă scorul prin Cîrjan, în minutul 3. Mijlocașul a pătruns în careu și a șutat cu sete la colțul lung, dar Căbuz a avut prima intervenție serioasă din meci și a reușit să păstreze tabela intactă. Și FC Argeș și-a arătat la rându-i intențiile, pentru că alb-violeții au avut o dublă ocazie importantă în minutul 8. Matos a șutat puternic din afara careului, Epassy a respins cu greu în față, iar după o fază prelungită de atac mingea a ajuns și la Micovschi, care nu a reușit să îl învingă din apropierea porții pe goalkeeperul gazdelor.

De partea cealaltă, în atacul „câinilor roșii”, Karamoko a fost cel mai periculos jucător, dar acesta a întâlnit un portar în zi de grație, care l-a blocat în repetate rânduri. Atacantul francez a avut o ocazie uriașă în minutul 22, când a șutat plasat și în forță din centrul careului, dar același Căbuz a avut o intervenție fantastică, exasperându-i pe fanii dinamoviști aflați în tribune. Nici șansa nu a fost de partea gazdelor, pentru că, atunci când Karamoko (39) a găsit în sfârșit șutul care l-a învins pe Căbuz, acestuia i s-a opus bara, la cea mai mare ocazie a celor de la Dinamo în primele 45 de minute. A fost și ultimul moment important al primei părți, în care gazdele au arătat ca o echipă mult mai solidă, în timp ce formația lui Bogdan Andone a preferat să joace la așteptare și să puncteze pe contraatac, un rezultat de egalitate nefiind suficient pentru a aștepta în liniște ultima etapă a sezonului regular. Partea a doua a meciului a început cum nu se putea mai prost pentru Dinamo, pentru că exact Karamoko a suferit o accidentare care pare destul de serioasă, probabil o ruptură musculară, acesta fiind scos cu targa de pe teren. Chiar și așa, Dinamo a dictat ritmul și în repriza secundă, pentru că după ocazia importantă a lui Cîrjan, din minutul 57 și Stoinov a ratat deschiderea scorului, cu o reluare periculoasă, în minutul 63. Meciul putea să fie unul cu totul special și pentru debutantul Ianis Târbă, care la doar un minut după ce a intrat în teren și a debutat în Superliga, putea să deschidă scorul cu un șut plasat de la marginea careului, dar mingea a trecut puțin pe lângă poartă. Când se așteptau cel mai puțin și când erau în plin control al jocului, Dinamo a scăzut brusc în jos, iar oaspeții au profitat imediat, pentru că Yanis Pârvu putea să producă marea surpriză și să deschidă scorul pentru FC Argeș. Atacantul a pătruns hotărât prin devensiva gazdelor și a încercat o finalizare ca la fotbalul în sală, cu șpițul, dar mingea a trecut la o palmă de poarta apărată de Epassy. Semnalul de alarmă a fost ignorat de jucători și FC Argeș a reușit să deschidă scorul în minutul 75, când Matos a preluat nestingherit o minge în interiorul careului și a șutat cu un șiret plin, execuția fiind una care nu i-a mai dat nicio șansă portarului dinamovist. A fost momentul în care FC Argeș era calificată matematic în play-off, o victorie fiind principalul obiectiv al echipei pentru ultimele două meciuri. Dinamo a căutat egalarea, dar s-a panicat și nu a mai găsit drumul spre poartă, fluierul de final aducând și bucuria argeșenilor, care reușesc un sezon istoric și se califică în play-off.

FC Argeș a învins-o Dinamo, grație unui portar aflat în zi de grație și reușește o calificare istorică în play-off

Dinamo - FC Argeș 0-1. Calcule încheiate

La finalul sezonului trecut, Luca Stancu retrograda cu AFC Câmpulung Muscel în liga a treia. Însă tânărul fundaș lateral - va împlini 21 de ani în mai - a făcut pasul în Superliga. Hermannstadt l-a transferat, iar antrenorul de atunci al sibienilor, Marius Măldărășanu, l-a titularizat chiar din prima etapă. Nu a contat că adversară era campioana FCSB. Tocmai echipa favorită a lui Stancu. Însă momentul cu adevărat de pus în ramă a fost returul cu roș-albaștrii. La Sibiu, într-un spectaculos 3-3, Luca Stancu a marcat un gol și a oferit o pasă de gol. Dintr-o dată, a devenit un mic star. Îi descoperim împreună povestea, în interviul acordat pentru superliga.ro. Spune-mi, te rog frumos, la ce vârstă ai mers pentru prima dată la fotbal? Cred că aveam șase ani când am fost prima dată la fotbal. M-au dus părinții împreună cu fratele meu. Ne-au înscris să facem sport, nu neapărat să facem performanță. Nu s-au gândit niciodată să facem performanță. Ne-au dus la club, cred că era atunci singurul club de juniori. Asta a fost atunci. Nu ne-am gândit niciodată că eu cel puțin o să ajung până aici. De la fotbal ca sport recreativ, la carieră. Cum s-a făcut trecerea pentru tine? Ușor, ușor. Am avut un grup foarte bun, un antrenor foarte bun a ținut la noi. Am crescut împreună cu el. Am crescut, așa să zic, la FC Argeș, de la vârsta de 12 ani până la 16. Acolo m-am format cel mai mult. După, am mers la LPS Pitești, înapoi la antrenorul care m-a luat la început. După aceea el m-a adus la liga a treia, la Câmpulung. De acolo am tot continuat, am jucat bine și am ajuns până aici. Cum de nu ai rămas la FC Argeș? E o poveste lungă. Am avut un antrenor, Ghiță Daniel. Eram cu două grupe foarte bune, 2005 și 2004. Noi, copiii de 2005, jucam la grupa de 2004, dar aveam și campionatul nostru. Mi s-a părut puțin incorect să jucăm la 2004, că noi puteam face mai multă performanță la 2005. Am ales să plecăm. Mai mulți copii, nu doar eu. Regreți cumva decizia sau ți se pare că a fost cea mai bună? Nu regret. Așa am simțit atunci să facem, împreună cu părinții, ne-am consultat toți. Și eu cred că am luat decizia bună. Dacă am ajuns aici, nu se știe unde ajungeam, dacă rămâneam. În vară, a fost un moment dificil alături de Câmpulung Muscel, care a retrogradat în a treia divizie. Cum ai trăit tu acele momente? Mai ales ca jucător tânăr. Da, vă dați seama, cred că am fost dintre primii care au ajuns acolo la liga treia. Eram unul dintre cei mai vechi. Mi-a părut rău, pentru că muncesc foarte mult oamenii de acolo, nu-i ajută nimeni. Era un singur patron, care, din ce am înțeles, nici el nu mai este acum. Îmi pare rău pentru ei, situația în care au ajuns, dar sunt sigur că vor lua de la capăt și vor ajunge din nou unde trebuie.

Stancu, Luca

Cum a fost pentru tine trecerea de la diviziile inferioare la Superliga României? Da, a fost un moment foarte important. Nu mă așteptam niciodată ca să mă sune să mă vrea aici. Prima oară am venit în probe, nu mă așteptam să rămân, vă zic sincer. Am venit cu gândul doar să încerc, de ce nu? După ce am semnat, m-am simțit puțin mai liniștit. Mi-am dat seama că nu e așa mare diferența și suntem aici. Ai debutat chiar în prima etapă împotriva echipei preferate, după cum ai zis. Cum se simte un jucător tânăr atunci când primește încrederea antrenorului de la primul meci? Vă dați seama, am primit încrederea de la domnul Marius Măldărășanu. Dar să știți că am avut emoții, foarte mari emoții. Cred că s-au și văzut puțin. După, ușor, ușor, am început să le mai las. Ce ai simțit în momentul în care ai aflat că vei fi titular? Nici nu știu să vă explic. Eram super fericit. Trebuia să mă concentrez și la meci. Toată lumea îmi dădea mesaje, felicitări, bravo, baftă. Nu știam ce să le mai răspund. Eram concentrat pe meci. Aveam, vă dați seama, foarte mari emoții. Dar eu zic că a fost bine. Ce drăguț că două momente importante pentru tine au fost cu FCSB. Debutul tău, cu FCSB, și după aia a venit și acel gol într-un meci de-a dreptul spectaculos. A fost, cred că, cel mai frumos moment din cariera mea să înscriu echipei preferate. Chiar dacă nu am început meciul atât de bine, ulterior, am continuat foarte bine și am avut două realizări importante. Gândindu-te la colegii experimentați pe care ai avut în vestiar până acum, ce ai învățat cel mai important de la unul dintre ei și de la cine? Am învățat de la toată lumea. Nu mi-am luat câte ceva, dar cred că principalul sfat este să am încredere în mine, să nu ascult ce spun ceilalți, să cred în puterile mele și să muncesc în continuare. Ce te scoate cel mai tare din sărite atunci când ești pe terenul de fotbal? Când nu reușesc, când nu-mi iese ce mi-am dorit. Ești o persoană care se frustrează când nu ieși lucrurile? Se frustrează mai mult, mă frustrez mai mult în mine, nu mă exteriorizez. Spune-ne un lucru despre tine pe care lumea nu îl știe, dar ai vrea să-l afle acum. Am o familie minunată și niște prieteni foarte buni. Dacă nu ai fi fost fotbalist, ce carieră ai fi avut? Dacă nu aș fi fost fotbalist, cred că aș fi fost avocat. Ce obiectiv ai tu și personal, și profesional de acum înainte? Să fiu sănătos în primul rând, să am familia bine, prieteni la fel, și ca sportiv să joc cât mai mult, să prind cât mai multe minute.

Ascensiunea lui Luca Stancu este unul dintre puținele lucruri pozitive din sezonul dificil al celor de la Hermannstadt

De la liga a treia, la erou contra campioanei: „Să înscriu echipei preferate a fost cel mai frumos moment din carieră”

Grozavu a revenit pe banca moldovenilor în stagiunea precedentă, într-un moment delicat pentru echipă. FC Botoșani era amenințată cu retrogradarea, însă tehnicianul de 58 de ani a adus liniște și rezultate, pentru menținerea în Superliga. În actuala ediție de campionat, gruparea moldavă a avut o primă jumătate de sezon regular excepțională, încheiată cu cele patru runde petrecute în fotoliul de lider. Unul dintre atuurile Botoșaniului în actualul sezon a fost Sebastian Mailat. Revenit la echipă în vară, fotbalistul de 28 de ani are 8 goluri și 4 pase decisive în Superliga, cele mai bune statistici ale sale într-o ediție de campionat din 2022/23, când înscria de 16 ori tot în tricoul moldovenilor. Și chiar dacă acum șansele moldovenilor de a intra în play-off sunt mai curând teoretice, lucrurile bune din această stagiune rămân. Grozavu și Mailat au o relație excelentă, lucru confirmat și de interviul în doi pe care l-au acordat pentru site-ul Superligii.

Mailat, Arpad Sebastian

Cum l-ați descrie pe scurt pe Sebastian Mailat? Leo Grozavu: „Nu cred că-i vorba doar de un jucător. Este unul dintre copiii mei, ca să spun așa. Sebastian este un băiat extraordinar. Este un băiat foarte sufletist, foarte ambițios, care are calități extraordinare. Atunci când a venit la echipă în vară, știam ce a făcut el nu doar la Botoșani, ci în general în fotbal. Înainte să vină, normal, el s-a interesat dacă antrenorul îl dorește. Nici nu s-a pus problema. Nu a fost nevoie să să termine întrebarea dacă îl doresc, pentru că am și spus da. În momentul de față, este unul dintre liderii echipei. Lider, în primul rând, prin ceea ce face pe teren. Pentru că avem tot felul de lideri. Sunt și lideri de altă natură, lideri de vestiar. El este un lider pe teren, pentru că în momentul de față este cel mai prolific atacant al nostru. Este golgheterul echipei. Un jucător care este determinant pentru această echipă”. Cum l-ai descrie pe scurt pe Leo Grozavu? Sebastian Mailat: „O fire ambițioasă, foarte ambițioasă, dar în același timp știe să pierdă. E clar. Se știe că e o fire vulcanică, că are momente când nimeni nu poate să-i stea în jur, să-i țină piept”. Ce-l face pe Leo Grozavu Leo Grozavu? Sebastian Mailat: „Ne transmite starea lui generală, ne transmite nouă pe teren”. Ne puteți spune o calitate, o caracteristică de-ale lui, pe care dumneavoastră o vedeți, fiind în interiorul echipei și noi din exterior nu o observăm? Leo Grozavu: „Cred că ambiția. Eu i-o văd. Nu de fiecare dată poate este văzută și de cei din spatele micilor ecrane. Pentru că restul se cam văd. Calitățile pe care le are în general se văd. Dar nu știu dacă lumea îl vede atât de ambițios cum îl văd eu. Pentru că de fiecare dată când are o nereușită, eu chiar am tot felul de discuții cu el pe tema asta, este tot timpul foarte încrâncenat. Și i-am spus să lase de multe ori la o parte aceste ieșiri, nervii pe care îi are mereu când are o nereușită. Trebuie să se gândească la faza următoare sau la ce vine mai puțin decât la ce a fost”. O calitate a lui Leo Grozavu pe care voi, cei din echipă, o vedeți zilnic, dar pe care noi din exterior nu o vedem. Sebastian Mailat: „E un om foarte bun”. Ce ai învățat de la el? Sebastian Mailat: „Am încercat să învăț de la fiecare antrenor, să iau părțile bune. E clar, fiecare om are părți bune și mai puțin bune. De la Mister am învățat în permanență să fiu concentrat pe toată perioada meciului. La antrenament nu ai timp să respiri, nu ai timp să te relaxezi și să visezi”. Ce ați vrea să nu-și piardă niciodată? Leo Grozavu: „Să fie același. Pentru că nu putem schimba oamenii în niciun caz. Chiar dacă ne străduim noi foarte mult. Din calitățile pe care le are, 100% n-aș vrea să piardă nimic. Dar să rămână la fel în continuare. Mi-aș dori să rămână la fel de ambițios. Sigur, pe măsură ce o să mai treacă și anii peste el, se va corecta singur la lucrurile care, știu eu, plac mai puțin sau mie îmi plac mai puțin. Această încrâncenare pe care de multe ori o are și nu reușește să treacă peste ea nici chiar în momentele la care ar trebui să fie mult mai liniștit, mult mai calm. Încrâncenarea nu face bine. Și eu am avut-o mult timp. Poate o mai am și acum de multe ori. Dar eu nu sunt în postura în care să mai fiu pe teren. Ce-ai vrea să nu-și piardă niciodată domnul Leo Grozavu? Sebastian Mailat: „Acest spirit pe care-l are”. Ai un sfat pentru domnul Leo Grozavu? Sebastian Mailat: „Nu am. Nu pot să am un sfat pentru Mister. Pentru că se vede în jocul nostru ce a făcut până acum, a făcut bine și sperăm să fie la fel”. Ce cuvânt descrie cel mai bine echipa? Sebastian Mailat: „Pas în față”. Leo Grizavu: „Elanul. Dar nu animalul. Și animalul ar fi ok, că e puternic. E puternic, da, e puternic. Mi-aș dori să fim ca elanul și noi, dar elanul nostru, cred că asta, așa văd eu. Dacă cineva m-ar întreba să pun numele de echipă și după semnul egal un cuvânt care să ne caracterizeze, cam asta cred că ar fi: elanul”. Aveți un mesaj pentru suporterii dumneavoastră? Leo Grozavu: „Bineînțeles, ca de fiecare dată. Ne dorim să fie mai aproape de echipă. Ne dorim să fie aproape de echipă nu doar atunci când lucrurile funcționează. Pentru că eu știu și am spus-o de fiecare dată. În general, spectatorul sau suporterul român este alături de echipă doar atunci când echipa funcționează. Avem spectatori de rezultat. Mi-aș dori ca și atunci când lucrurile nu funcționează la fel de bine să fie alături de echipă, pentru că atâta timp cât voi fi la echipă, echipa va da totul pe teren. Sigur, nu avem de fiecare dată cele mai bune zile. Mai avem și noi, pentru că suntem oameni, mai avem și zile mai puțin fericite. Dar sunt convins că jucătorii pe care îi voi antrena de fiecare dată vor încerca să facă maximum pentru a le satisface și lor, știu eu, plăcerea, respectiv să câștige. Și chiar dacă nu vom reuși să câștigăm, vom da totul pe teren pentru a reuși să o facem. Pentru că, până la urmă, spectacolul nu înseamnă doar victorie, ci înseamnă să participi și să o faci cu demnitate”. Sebastian Mailat: „În ultima perioadă ne-ați susținut enorm. V-am simțit. S-a văzut și în teren acest lucru. Mereu a fost stadionul plin. Adversarilor nu ne place acest lucru și vă așteptăm în continuare să intrăm împreună în play-off și, de ce nu, să scriem istorie la Botoșani”.

FC Botoșani a fost liderul campionatului timp de patru etape, în turul sezonului regular și s-a aflat mult timp pe loc de play-off. Un parcurs peste așteptări, făcut posibil de antrenorul Leo Grozavu și un reinventat Sebastian Mailat

Un-doi cu Leo Grozavu și Sebastian Mailat, tandemul care a dus Botoșaniul pe primul loc

Andreea Cio

Prima aventură a lui Jovo Lukić în România nu s-a încheiat ideal. După doar două goluri marcate în 31 de meciuri jucate pentru Unviersitatea Craiova, clubul din Bănie a decis să renunțe la serviciile sale. Atacantul bosniac deja se gândea la o revenire în țara natală, când a apărut o ofertă din partea celeilalte „Universități” din Superliga, Cluj. Iar răspunsul său a venit pe loc, fără ca factorul financiar să cântărească în vreun fel, după cum ne-a recunoscut chiar el, în interviul exclusiv pe care l-am realizat. Lukić i-a răsplătit încrederea lui Ioan Ovidiu Sabău, fostul antrenor al lui U Cluj și a marcat chiar la debutul în tricoul „șepcilor roșii”, o dublă cu Metaloglobus în prima etapă. De atunci a reușit trei duble în Superliga, ultima chiar în etapa cu numărul 28, în poarta lui FC Botoșani, motiv pentru care a primit și titlul de jucătorul etapei. Atacantul este golgheterul lui U Cluj, dar și al Superligii, cu 13 goluri marcate, la egalitate cu Alex Dobre și pare că mai are multe de arătat până la finalul sezonului.

<h2>Povestea lui Jovo Lukić</h2> Am stat de vorbă cu Jovo Lukić, care ne-a spus, cu zâmbetul pe buze, cum a fost să îl aibă pe tatăl său antrenor, dezvăluind un episod mai „tensionat” între cei doi, cum a ales să vină în România și cine l-a ajutat în perioada în care a semnat cu Craiova, dar și ce cântec al galeriei lui U Cluj îi place cel mai mult. Jovo, spune-ne, cine este Jovo Lukić? Cum te-ai descrie? Jovo Lukić este un tip umil din Bosnia. Nu-mi place să fiu în centrul atenției. Îmi place doar să fiu o persoană normală, să nu fiu, nu știu... sub lumina reflectoarelor. Doar să fiu calm, să-mi trăiesc viața în pace și asta e tot. Cum a intrat fotbalul prima dată în viața ta? La ce vârstă ai început? Am început să joc fotbal pe la vârsta de cinci ani, pentru că tatăl meu era antrenor în Bosnia. Eram tânăr și mereu voiam să fiu cu el. Când avea antrenament cu echipa lui, eu eram acolo, în spatele terenului, jucând fotbal. Și așa a început totul. Crescând, ți-au plăcut și alte sporturi? Sau a fost doar fotbalul pentru tine? Nu, obișnuiam să joc de toate cu prietenii mei. Jucam baschet, chiar și baseball. Nu știam regulile sau altceva; doar am văzut că există baseball și am făcut pariuri. Luam mingile alea și începeam să le lovim, să alergăm. Nu știam nimic, dar ne jucam. Ne făceam propriile reguli. Ai fost mereu atacant? Sau ai încercat și alte poziții când erai mai tânăr? Nu, mereu am fost atacant. Dar uneori, când era nevoie la echipele de juniori — sub 15 ani, cred — am jucat mijlocaș central. Și o dată am jucat chiar fundaș central. Cum a fost acea perioadă? Doar un meci, și am marcat un gol. A fost dintr-un corner sau o lovitură liberă laterală, nu-mi amintesc exact. Nu vrei să încerci asta și acum? Nu, sunt bine pe poziția mea.

<h2 style="text-align:center;">&nbsp; &nbsp; &nbsp; &nbsp;„Tata mi-a spus odată: ‚Dacă îmi mai răspunzi, intru pe gazon și îți trag o palmă!’”</h2> Când jucai la echipele de tineret, antrenorul tău era tatăl tău? Da. Dar eram în liga a treia din Bosnia. Am sărit peste Under-19; m-am dus direct la prima echipă cu tatăl meu. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri: a fost un pic ciudat pentru tatăl meu, deoarece trebuia să-și pună fiul pe poziția de atacant. Nu a vrut la început, dar președintele clubului i-a spus: „Liniștește-te, bagă-l, joacă bine!”. Și am început... cred că am marcat 28 de goluri. Aveam 16 ani în liga a treia. Am promovat într-un rang superior, dar am avut o problemă la spate pentru că am crescut 20 de centimetri în acel an. Prea mult. Iar mușchii nu pot ține pasul atât de repede cu oasele. Am avut și ceva probleme cu inima, nu știu... Au fost șase luni foarte dificile pentru mine. După aceea, am fost ca nou. Durerea a dispărut, am început să joc din nou. Am marcat vreo 11 sau 12 goluri în divizia a doua. Am rămas acolo, iar după aceea am avut multe împrumuturi în ligile inferioare, dar în final am ajuns în prima ligă din Bosnia. M-am transferat de la Sloga Doboj la FK Krupa, iar după aceea am plecat la Borac Banja Luka. Am stat acolo patru ani, iar după patru ani am venit aici, în România. De ce a fost tatăl tău împotriva faptului ca tu să joci ca atacant? Nu a fost împotriva postului în sine. Era ceva de genul... se simțea ciudat să-și pună propriul fiu să joace înaintea altora. Dar avea dreptul să mă bage, pentru că jucam bine. Ai spus odată că faptul că l-ai avut pe tatăl tău ca antrenor a făcut lucrurile mult mai grele pentru tine. De ce? Îmi amintesc o fază dintr-un meci. Am tras de la vreo 16 metri, am ratat, iar el a strigat la mine să marchez. M-am întors spre el și am făcut un gest cu mâinile, zicând: „De parcă n-aș fi vrut să marchez!”. El n-a spus nimic atunci, dar eram în alt oraș și aveam 55 de minute de mers cu mașina până acasă. Știam ce urma să se întâmple în mașină. Mi-a spus: „Încă o dată dacă îmi mai răspunzi pe teren, intru direct pe gazon și îți trag o palmă!”. Am zis: „Ok, gata”. Ai simțit vreodată presiune din partea lui să devii fotbalist? Nu am simțit presiune, ci mai degrabă o datorie. Am vrut ca el să fie mândru de mine, pentru că a fost un fotbalist bun; a jucat în Turcia pentru Trabzonspor. Am vrut să continui la fel. Dar acum am un fiu și nu mă gândesc așa. El nu trebuie să fie fotbalist. Vreau doar să fie sănătos; ceea ce va decide el să fie, va fi decizia lui. Care este cel mai bun sfat pe care ți l-a dat tatăl tău? Doar să fii calm. Să nu te enervezi ușor și să ai respect pentru toată lumea. Nu contează nația; ai același respect pentru toți și Dumnezeu te va răsplăti. Când a fost cel mai dur critic al tău? Desigur, când pierdem. Avem niște discuții, dar le țin pentru noi doi. Mama ta cum s-a adaptat într-o familie unde totul se învârtea în jurul fotbalului? Ea a fost, de asemenea, jucătoare de handbal. Deci avem sportul în sânge. Când a născut prima dată, avea 25 de ani, iar după aceea s-a lăsat, pentru că e dificil pentru femei. Mama mea a născut cinci copii. Eu sunt al cincilea; am patru surori mai mari. Înțeleg cum a decurs viața ei. Ești singurul băiat din familie? Da. L-am întrebat pe tatăl meu dacă și-a dorit un fiu, iar el a spus: „Nu, am vrut cinci copii”. Cum este să crești cu patru surori? Am trei surori mult mai mari decât mine (cu 15, 14 și 10 ani mai mari). Cea mai mică este cu doar doi ani mai mare decât mine, așa că am avut cea mai bună conexiune cu ea.

<h2 style="text-align:center;">„Știam în mintea mea că voi ajunge la Craiova într-o zi”</h2> Cum a apărut oportunitatea de a veni în România? Nu știam multe despre liga română, dar am un prieten care joacă aici de șase ani, Elvir Koljić. Îl urmăream. Am avut un parcurs similar: amândoi am jucat la Krupa, apoi la Borac, iar apoi la Craiova. Știam în mintea mea că voi ajunge la Craiova într-o zi. S-a întâmplat. Poate e destinul. Cum e să-l ai pe Koljić ca rival? El a fost și este fratele meu, nu un rival. M-a ajutat foarte mult. Când am venit, nu știam deloc română; parcă auzeam chineză. Acum înțeleg mare parte și pot comunica lucrurile de bază. El m-a ajutat și pentru că, atunci când am ajuns în România, am aflat că soția mea este însărcinată. Nu știam ce să facem, dar el și prietena lui ne-au ajutat enorm. Sunt recunoscător. Care e propoziția ta preferată în română? Cea de bază: „Ce faci?”. Care e mâncarea ta preferată? Pastele. Ce te-a surprins cel mai mult în România? M-a surprins că avem mâncare similară: sarmale, scăriță, porc... mâncăm cam aceleași lucruri. Singurul „șoc” a fost limba. Mă așteptam să fie similară, fiindcă suntem balcanici, dar e total diferită. Doar unele cuvinte seamănă, ca „măsline” – noi spunem „măslina”. Cum ai descrie perioada ta la Craiova? A fost o perioadă minunată, mi-am făcut mulți prieteni. Fotbalistic însă, cred că nu am primit o șansă reală. Cred că ar fi trebuit să mă mai țină șase luni pentru adaptare. Dar planurile lui Dumnezeu sunt neașteptate. Am venit la Cluj și totul a început bine, deci nu mă pot plânge. Pentru mine, e cel mai bine la Cluj.

<h2 style="text-align:center;">„Nu m-am gândit de două ori să semnez cu U Cluj. Nu mi-a păsat de bani, am vrut doar să demonstrez”</h2> Cum s-a produs transferul la U Cluj? S-a întâmplat brusc. După Craiova, aveam un sezon prost — două goluri pentru un atacant e ca și cum n-ai fi făcut nimic. Mă așteptam să-mi găsesc greu un club sau să mă întorc în Bosnia. Dar un prieten m-a sunat: „Vrei la U Cluj? Antrenorului îi place de tine”. Îi sunt recunoscător domnului Sabău că m-a adus. Nu m-am gândit de două ori. Nu mi-a păsat de bani, am vrut doar să demonstrez. Cum te-ai adaptat la Cluj? A fost dificil la început, nu știam ce va urma. Dar colegii m-au primit foarte bine. Nu s-au uitat ciudat la mine că am avut un sezon prost. Asta e tot ce ai nevoie: să fii acceptat și să ajuți. Te așteptai să fii golgheter? Nu mă așteptam să fiu golgheterul ligii. Este o onoare. Dar un singur jucător nu poate face nimic singur; dacă nu ai o echipă bună, ești distrus. Ce ai simțit la primul meci pe Cluj Arena? M-am simțit ciudat. Jucam cu UTA, era foarte cald, soarele era puternic. Am fost dezamăgit că am făcut doar 1-1 la primul meci acasă, dar acesta este fotbalul. Ce crezi despre fanii lui U Cluj? Sunt cei mai buni. Un moment memorabil la U Cluj? După ce am marcat trei goluri cu Hermannstadt, fanii au făcut un cântec nou special pentru mine: „Jovo-gol!”. Apreciez enorm. Cum ți-ai descrie stilul de joc? Nu vreau să spun, ca să nu le fie ușor să mă blocheze! Glumesc. Cred că dacă nu sunt 100% în meci, nu pot face nimic. Atacanților li se întâmplă: dacă crezi că vei marca ușor, karma te pedepsește. Acum merg 100% la fiecare ocazie. Vreau să rup plasa de fiecare dată. Ce te frustrează la tine? Uneori sunt prea politicos. Dar când cineva mă lovește intenționat pe teren, nu mai sunt. Nu este fair-play și atunci mă enervez. Ce ai fi făcut dacă nu erai fotbalist? Probabil aș fi avut un fast-food, aș fi fost un master chef care făcea burgeri. Îmi place să gătesc; soția poate confirma. Locuiesc singur de la 17 ani, deci a trebuit să învăț. Îmi chem colegii la masă și sunt mereu surprinși că gătesc bine. Ce faci diferit acum față de perioadele proaste? Nu știu! Mănânc la fel, mă comport la fel. Probabil trebuia să se „lege” cu echipa și s-a întâmplat. Descrie-te într-un singur cuvânt. Buldozer. Continuă propoziția: „U Cluj este...” Viață. E atât de frumos.

Dubla din meciul cu Botoșani i-a adus lui Lukić titlul de jucătorul etapei cu numărul 28 din Superliga României.

Jovo Lukić: „Am simțit datoria de a deveni fotbalist!” Interviu cu jucătorul etapei 28

Superliga feminină

Roșie din Roșiori joacă pe postul de mijlocaș central la Vasas Femina, în <a href="https://www.facebook.com/superligafemininaromania">Superliga Feminină</a>. Aici a ajuns după o călătorie prin lume, pentru că așa îi place să trăiască Genovevei. Experimentând, cunoscând oameni și devenind liant între emoțiile lor.&nbsp;Are doar 13 ani şi mănâncă fotbal pe pâine, scria într-un articol din martie 2015. Au trecut 11 ani și Geno nu și-a schimbat deloc meniul.&nbsp;Din Teleorman, Geno a pornit cu mingea la picior spre noi locuri de descoperit. A luat cu ea în bagaj pasiunea, ambiția și o sinceritate cu care vei fac cunoștință în curând. Pentru ce joacă Roșie din Roșiori? Răspunsul este o lecție de viață, nu numai de fotbal.&nbsp;

Cum ți se zice? Geno? Geno. Nu mă strigă nimeni pe nume. Cei din sport, persoanele din fotbal, toți mă strigă Geno. La școală eram strigată, sau la facultate, ulterior la studii, Genoveva. Iar acasă mi se spune total altfel. Dar de ce au vrut să te numească părinții tăi Genoveva? La noi este o tradiție. Cel puțin la noi în sud. Pur și simplu se preia numele de la nașă. Iar pe nașă, chemând-o Genoveva, automat și pe mine tot Genoveva. Îți place numele tău? Da, foarte mult. Și întorcându-ne acolo la tine, acasă, în Teleorman. Cum era Geno când era mică și cum s-a întâlnit ea cu fotbalul? Geno când era mică era foarte băiețoasă. Era mereu murdară. Era mereu cu mingea în fața blocului. Și cam de acolo a și pornit pasiunea. De acolo a plecat. După blocurile gri. Acolo a început totul. În cartier, cum s-ar spune. Și știu că ați căutat o echipă acolo și până la urmă ai ajuns la Craiova, nu? Deci ai început să joci în Roșiori. Terminasem clasa a IV-a. Urma să încep gimnaziul. Iar mami a venit ulterior cu ideea ce ar fi să mergem să faci asta de performanță. Și ea s-a interesat, a căutat, a luat atitudine. A găsit la Craiova ce căuta e de fapt. Să fie echipă în primul rând, să fie în școală cu program sportiv, dar să am și un cămin, loc unde să stau. Găsise doar la Craiova și la Cluj. Dacă nu găsea la Craiova, era la Cluj. Și la inițiativa ei am plecat pe drumul ăsta. Bine, clar, și eu mi-am dorit și tata, am fost susținută de toată familia, dar ea a fost oaia neagră, să zic așa.

<h2 style="text-align:center;">Pentru mine era normal să plec în alte orașe, să plec în alte țări, să fiu departe de casă. Îmi era dor, dar nu am simțit să renunț.&nbsp;</h2>

De obicei se întâmplă ca tații să-și dorească asta și mamele să spună „ nu, mai bine să rămână acasă”. La mine cred că a fost opusul. Ea fiind mai sportivă în copilărie, în adolescență și cumva cred că am moștenit-o mai degrabă pe ea decât pe tata. Deci să zicem că ea a fost prima persoană care a crezut în visul ăsta al tău? Da, putem să spun și așa. Ea a văzut asta înainte ca eu să văd. Mama ta ce sport a practicat? Mai multe. Handbal, atletism. Aste două i-au plăcut cel mai mult. Dar nu știu cum de la handbal am ajuns la fotbal. Dar s-a ajuns. Ești mulțumită, fericită cu ce ți-a adus fotbalul până acum? Da, sunt foarte liniștită și foarte împlinită. Și pentru că am început de la o vârstă fragedă, totul a fost din prima la nivel profesionist. În adolescență n-am știut decât antrenament, mâncare, școală, teme, somn, repeat. Și am avut exact viața de sportiv pe care ar trebui să o aibă oricine în special atunci când începe de la o vârstă fragedă. Din fericire am reușit să ajung la toate categoriile de vârstă la națională. Începând cu Under 15, 17, 19, ulterior și la senioare. Ăsta pot să zic că pentru mine a fost cel mai important obiectiv de bifat. Iar un alt obiectiv pe care îmi doream să-l obțin era să joc în străinătate, ceea ce am și bifat. Iar acum sunt, nu pot să spun că decât foarte liniștită. Mă bucur pur și simplu de sport în sine, de ce are el de oferit, de asta mă și aflu aici și cam atât. Ajungem și în străinătate, dar vreau să te întreb: la Real Craiova, am înțeles că tu aveai 12 ani atunci și erai prea mică pentru grupele de profesioniști. Dar până la urmă s-a întâmplat că ai jucat, nu? Nu aveam drept de joc atunci. Noroc că atunci când am început eu sportul de performanță, începuse cumva și fotbalul un pic să ia amploare. Și erau ligile de junioare, să zic așa, unde puteam acolo să mă remarc și să joc, să mă dezvolt. Neavând drept de joc la senioare, am fost nevoită să mă și transfer, să fiu împrumutată șase luni atât de la Alexandria, cât și la Târgoviște. Iar ulterior am revenit la Craiova. În toate aceste plecări, tu fiind atât de micuță, nu ți-a fost dor de casă? Nu cred că eram conștientă de situație, efectiv, pentru că pentru mine era ceva normal. Pentru mine era normal să plec în alte orașe, să plec în alte țări, să fiu departe de casă. Bineînțeles că mă trezeam la șase dimineața cu telefonul în mână sunând-o pe mami că mi-e dor, dar vreau să spun că niciodată nu am simțit că vreau să renunț. Întotdeauna am simțit că asta e viața mea, asta e normalul meu.

Și spune-ne puțin despre experiența de afară. Cum s-a întâmplat? Păi, din nou, la insistențele părinților, am hotărât să merg în Spania, să merg pentru niște probe atât la Atletico Madrid, cât și la CFF Madrid. Am fost acceptată din fericire la ambele cluburi, dar am fost nevoită să merg la CFF Madrid. Era chiar în Madrid, mult mai aproape de locul unde stăteam eu, unde locuiam. Am fost nevoită să mă mut cu minim un părinte, ceea ce a însemnat că m-am mutat cu mama. Fratele, între timp, era în România la liceu, tata era plecat în Danemarca, lucra, deci eram așa răsfirați, da, răspândiți. A fost greu nu din punct de vedere al fotbalului, ci din punct de vedere al școlii, nu renunțeasem nici la școala din România și eram obligată să merg și la școală în Spania. A fost foarte obositor, pentru că în fiecare lună practic eram nevoită să fac naveta, să mă întorc în țară, să mă duc înapoi în Spania și cei de acolo știau că merg la națională. Când aveam cantonamentele cu naționala, plecam mult mai devreme ca să pot să ajung și la școală și atunci mi-am dat seama că nu pot în momentul respectiv să fac asta până nu-mi termin studiile. Era foarte obositor și nici nu puteam să dau randament, așa că am preferat să mă întorc înapoi în țară până închei școala și celelalte studii. Ce simți că ai învățat din fotbalul spaniol? E total alt nivel față de ce-i aici la noi în țară. Stilul de joc, mă regăseam în stilul lor de joc. Erau pur și simplu mereu pase scurte, joc rapid, dribbling-uri, era o bucurie să te uiți. Fie că vorbeam de o grupă de under 13 sau fie că vorbeam de o echipă de senioare, era pur și simplu o bucurie, pentru că de la început le este implementat acest stil de joc, cum s-ar spune, tiki taka. Și eu mă regăseam foarte mult în stilul ăsta de joc. Atunci mi-am dat seama că nu trebuie să ai cea mai bună viteză, nu trebuie să fii masiv, trebuie pur și simplu să-ți folosiști un pic mintea și picioarele să te urmeze și m-am regăsit în stilul ăla. Și încerc și eu de atunci, chiar de atunci am încercat mereu să-l pun în practică. Ce-ți place cel mai mult la stilul tău de joc? La stilul meu de joc îmi place distracția, să zic așa, încerc să mă distrez pe teren, să fac mereu, nu știu, să scot o floricică de undeva, cumva. Și în același timp, simplitatea. Nu mai încerc să complic lucrurile. Da, fotbalul e simplu, dar este greu să-l joci simplu. Și am observat că asta m-ar defini acum, simplitatea și bineînțeles distracția, că trebuie să fie mână-n mână. La întoarcere în țară, unde te-ai dus, în ce tricou ai jucat? La întoarcerea în țară am hotărât, bineînțeles, împreună cu familia, să mă îndrept către Alexandria, mai aproape de casă. Îmi ajunseseră undeva la patru ani departe. Și am revenit acasă, aș spune, pentru trei ani. Ulterior am decis iarăși că nu pot să stau atât de mult acasă, trebuie să plec. Așa că am plecat la Timișoara doi ani. Fiind obișnuită să stau plecată, am zis să merg mai departe, către Bistrița. Am văzut că merge totul bine, am zis să merg mai departe, încă șase luni, către Ungaria. Și după am zis, ok, gata, trebuie să revin acasă. În Ungaria cum a fost? Așa cum așteptam, aș spune. Nivelul mult mai ridicat, chiar dacă vorbim de Ungaria și ne sunt vecini. Nivelul era mult mai ridicat. Și ambiția de sportiv, dorința de a demonstra, astea și-au spus cuvântul. Și imediat m-am integrat. Și a fost plăcută experiența, fiind și, să spunem așa, prima la nivel de senioară.

https://www.instagram.com/rosie.genoveva/p/DQ37vzUDX3C/

Te-am văzut și cu colegele tale. Ești un fel de liant cu altele echipei. Da, am magnetul ăsta, să spun așa, fără să fac nimic. Și asta se vede. E... pur și simplu, sunt naturală.Poți să spui că ești o călătoare în fotbal la câte excursii ai... Cu siguranță. Și cred că și după fotbal viața mea va fi tot la fel, pentru că nu-mi place monotonia. Și nu sunt obișnuită să stau într-un loc.Ce ai învățat cel mai mult din aceste călătorii? Că mereu, oriunde și oricât de departe ai pleca, cel mai frumos e acasă. Deci tot acasă ne întoarcem. Oricât de departe ne-am duce. Și din fiecare experiență, să spun așa, am preluat câte ceva puțin din fiecare. Și ceea ce am preluat m-a construit astăzi ca om. Și sper să fie în continuare la fel.Care e cel mai frumos moment din cariera ta până acum? Momentul în care ne-am calificat la turneu de elită în Olanda cu Naționala Under 19. Ăsta a fost cel mai frumos moment. Și cum a fost la turneu? Clar, acolo am văzut discrepanțele dintre România și celelalte țări, cel puțin la fotbalul feminin. Și acolo mi-a dat de gândit cât de mult eu personal, pe plan individual, cât de mult trebuie să muncesc ca să evoluez.Care a fost primul lucru pe care l-ai schimbat după ce te-ai întors acolo? Programul de antrenament. Fix când ne-am întors din Olanda am intrat în pandemie și s-a închis absolut tot și zi de zi antrenamente, câte două pe zi chiar. Deci asta a fost primul lucru pe care l-am schimbat și s-a văzut.Și umbli și la nutriție, la somn? Da, un pic restantă cu somnul, că am mai multe atribuții acum. Dar alimentația, da, e esențială.Atribuții legate de fotbal sau atribuții personale? Și una, și alta. Venind aici, ăsta este al doilea sezon, cumva au crescut atribuțiile. După cum ați văzut, antrenoarea este din Spania. Reușesc să mă înțeleg, tot eu și traduc. Și orice e nevoie legat de partea asta, sunt nevoită eu să mă ocup, să ajut. Iar în ceea ce privește viața personală, clar, bineînțeles, pentru că nu este doar fotbal, mai este și altceva pe lângă și necesită mai mult atenție.Și cum este Geno pe lângă? Pe lângă? La fel de zâmbăreață, poate mai zâmbăreață și plină de viață.

<h2 style="text-align:center;">Nu trebuie să ai cea mai bună viteză, nu trebuie să fii masiv, trebuie pur și simplu să-ți folosiști un pic mintea și picioarele să te urmeze.</h2>

Ai un mesaj pentru fetițele din România care ar vrea să joace fotbal, dar nu au curaj? Da, am un mesaj și le-aș spune în felul următor. În primul rând să facă acest lucru și să meargă pe această cale din pasiune. Pentru că dacă faci totul de drag și din pasiune, mai târziu lucrul ăsta o să-ți aducă doar câștiguri. Și câștigul acela când ai tricoul național pe tine cum se simte? Asta este cea mai...Pentru asta trebuie să joci. Da. Nu pentru ghete Nike, nu pentru bani, nu pentru faimă. Nu, trebuie ca orice fetiță care e la început de drum, trebuie să gândească în felul următor, să facă totul din pasiune. Și cel mai frumos moment consider eu că va fi atunci când va îmbrăca tricoul naționalei. Că ce-i mai frumos decât să-ți reprezinți țara? Nu contează categoria de vârstă. Vezi, a știut mama ta ce a știut când te-a trimis la Craiova. La fiecare control la care a mers arăta că sunt băiat. Uite că e bine că m-am născut și fată. Ai un mesaj pentru mama? De obicei e ceva mai zbuciumat așa, pentru că nu prea suntem noi foarte emoționale. Este un pic mai plină de energie ea și mereu cu zâmbetul pe buze. Trebuie să mă gândesc un pic, dar nu mă mai gândesc. O să zic doar atât. Te pupă mama! Cum zice ea mereu. La fiecare gol, la fiecare pasă, te pupă mama. Asta. Aici la Vasas cum e? Pentru sezonul acesta, în felul următor aș spune, trebuie să înțeleagă atât jucătoarele, oamenii implicați în situație, cât și cei din exterior că este ceva normal, firesc, ca un club să se ducă în jos sau alt club să se ridice. Și în momentul de față s-a întâmplat chiar cu echipa asta, cu clubul acesta, să regreseze, să spunem așa. Dar nu a fost întotdeauna așa. Să ne aducem aminte că au câștigat și Cupa României și au avut și reușite. Trebuie răbdare, înțelegere și să sperăm că va fi din ce în ce mai bine. Să sperăm că asta va fi cel mai crunt punct al echipei, al clubului. Din acest crunt punct ce pot învăța colegele tale? În primul rând să accepte, că asta e poate cel mai greu în viață, să accepți. Să accepte că asta e situația și să aibă răbdare. Că o să fie și bine.

Geno are un magnet la oameni și la energie bună. Și ești așa doar atunci când trăiești din plin viața. Cu simplitate, distracție, dor de casă, ambiție și dorință. Cu toate trăirile adunate în bagajul de plecat în lume, apoi de întors acasă. Toate trăirile asumate și acceptate. De asta Geno are zâmbetul sincer și de asta, atunci când auzi o fetiță că ar vrea să joace fotbal, dar totuși n-are curajul necesar, povestește-i despre Roșie din Roșiori. Și spune-i să aibă răbdare, că o să fie și bine.&nbsp;

superliga 2026

Fotbal

vineri 06 martie

sâmbătă 07 martie

duminică 08 martie

luni 09 martie